M-am mutat, gata!!!

Heiiii! dragii mei!!

M-am mutat în căsuţă nouă şi vă invit cu drag să-mi călcaţi pragul. De acum ne întâlnim acolo şi ne facem de cap, aşa cum numai noi ştim, da? Poftiţi, deci!
P.S. Prezenţa este obligatorie!!

Adresa noii mele căsuţe este: www.aiureli.ro

 

 

Mă mut!

Copilaşi drăgălaşi,

Mi-am cumpărat căsuţă nouă încă din luna aprilie dar din varii motive n-am apucat să mă mut. Voi lipsi câteva zile de pe aici, dar voi o să mă înţelegeţi, da? Îs ocupată tare cu amenajatul

Vă pup şi vă mulţumesc pentru înţelegere.

Plătesc facturi, deci trăiesc

Şi nici nu ne-am revenit bine din euforia concediului, c-au început să apară facturile. Una câte una. Zilnic câte una după cum urmează: factura Orange, factura RDS, factura Eon energie electrică, factura Eon gaz, ba chiar s-a afişat şi întreţinerea pe luna august, ca să nu mai zic că tot la început de lună avem de plătit şi rata la casă (nica tătă – 400 de oiro) plus ceva dobândă (100 oiro) la un card American Express. Deci, toate se întâmplă de-a dracu, parcă să ne iasă pe ochi faptul c-am îndrăznit şi ne-am simţit bine vara asta. E ok, sunt ale noastre, ni le asumăm. Sănătoşi să fim, că de-o ţigară şi-o bere s-or mai găsi ceva bani.

Daaar,  da, există un dar,  o singură mare nemulţumire am şi anume aceea legată de factura la energie electrică.  Măi fraţilor, ce bine era înainte când te prezentai la ghişeele lor cu citirea! Plăteai cât consumai, ştiai pe ce dai banii. Acum, pe lângă factura lunară din care oricum nu înţelegi nimic, mai e şi chestia aia ce poartă numele de regularizare. Să mă bată jalea dacă înţeleg o iotă din noianul ăla de maculatură regularizată! Au un dar ăştia de la Eon să te facă de creierii capului mai ceva ca cei din sistemul bancar! Am ajuns în faza în care nici nu-mi mai bat capul… nu mai depun niciun efort încercând să-i înţeleg. Mă duc cu banii în dinţi la sediul lor amplasat undeva în centrul oraşului unde invariabil mă izbesc de un domn de la pază care se crede cel puţin director din moment ce te ia la perpules (să mă scuze doamnele) exact când  intri pe uşă cu întrebări de genul: ” heeeei, doamna! (pe un ton aşa, de ca şi cum am fi undeva pe tarla şi obişnuim des să ne tragem de brăcinari) unde vă duceţi?” Hm. Oare unde pot să mă duc?  – Merg să vă fac vouă curul mare deşi, mai curând aş merge să vă las o bombă! Adevăru-i că arăt a infractoare!, de aia nici nu mă întrigă  interogatoriul ăla de tip poliţienesc.  Ajung la ghişeu plină de draci şi de ca şi cum casiera aia ar avea vreo vină, îi arunc o privire crâncenă, îi bag factura ştiinţifico-fantastică sub nas, plătesc şi mă îndrept (regularizată de data asta) spre casă. Intru în scară, deschid cutia poştală şi ce mi-e dat să văd?-  factura Eon energie electrică! În prostia mea, văd partea plină a paharului şi zic mulţumesc, deoarece timp de vreo doi ani nu primeam decât avertismentul ăla care ne anunţa că dacă nu plătim în 3 zile, ne debranşează!! Mai fii normal dacă poţi! da, da, fii pozitiv, sigur că da! Eu nici nu mai tre să zâmbesc. Rictusul mă însoţeşte  peste tot.

Ş-acuma, vă întreb şi pe voi, că deh! eu-s blondă şi asta ar putea fi o cauză a incapacităţii  mele de înţelegere, – voi pricepeţi ceva din facturile alea de la Eon?

De ce nu intervine niciodată monotonia în căsnicia mea

La cererea expresă a Anei şi ca să vedeţi că am avut într-adevăr motive provocatoare de şoc, am să postez două fotografii cu soţul meu, proaspăt FOARTE tuns!!!

Mă tot întreabă de ce nu mă uit în ochii lui când mi se adresează…. Oare de ce???? Noa, ziceţi şi voi! Mă consolează cu vorbe de duh de genul: “gândeşte-te că facem economie! de acum până la anul nu mai cheltuiesc bani pe frizer!” sau că cică “asta-i ultima modă în materie de tunsori bărbăteşti”…
Mda, una peste alta, abia aştept s-ajungă acasă şi să-mi povestească cam care au fost reacţiile colegilor lui de birou la vederea grozăviei

Apropo de tunsori şi de reacţii, mi-am adus aminte de-o fază din tinereţile mele, de pe vremea când stăteam la mama acasă. Pentru că avea o tunsoare simplă, respectiv tunsă drept la spate şi părul puţin ondulat spre interior dar nu mai lung de bărbie,  ca să evite coaforul, mă mai ruga pe mine s-o tund, adică n-aveam altceva de făcut decât să tund câţiva centimtri şi tot drept, deci nicio complexitate. Tot ce trebuia să fac era să ţin linia dreaptă. În fine, ca orice adolescent, mereu ocupat cu prietenii şi ieşirile nu reuşeam să-mi fac timp pentru biata mama. Se ruga deja de câteva zile bune de mine. O tot amânam aşa până când, într-o zi s-a enervat şi exact când eram pe picior de plecare s-a pus în faţa uşii şi m-a condiţionat: “nu pleci nicăieri până nu mă tunzi la spate!” Nervoasă că întârzii la super întâlnirea de atunci, am pus mâna pe foarfecă şi-am tuns-o! Am tuns-o e puţin zis! I-am lăsat ceafa goală! Acum râd, dar atunci n-a fost prea distractiv pentru că mama lucra la o bancă şi intra în contact cu oameni, unde mai pui că avea şi ceva funcţie de conducere. Colegii ei, mai ales subalternii, la văzul ei mustăceau şi-şi dădeau coate ba chiar îşi motivau ineficienţa la locul de muncă pe motiv că tunsoarea maică-mii îi stresează şi că nu se pot concentra   Ana Pauker – asta i-a fost porecla o vreme A fost o întreagă nebunie …  dar de atunci niciodată nu m-a mai pus s-o tund!!
P.S. Mămica, dacă citeşti rândurile astea te rog eu să nu te superi, că doar ştii cât de mult te iubesc!

Nişte gânduri

Realitatea este că trec printr-o perioadă (sper să rămână la faza de perioadă) de lipsă de inspiraţie, de chef când vine vorba de blog şi chiar am îndrăznit la un moment dat să mă gândesc să-l închid. În definitiv, dragul de el – blogul – şi-a făcut treaba cu vârf şi îndesat. Cu ajutorul lui am cunoscut oameni minunaţi pe care, mai apoi, i-am întâlnit şi în realitate – oameni cu care m-am  împrietenit, mi-au intrat la inimă, pe scurt:  fac parte deja din viaţa mea.  Dacă altă dată aşteptam cu sufletul la gură un comentariu venit din partea lor acum pur şi simplu pun mâna pe telefon şi-i sun. Sau le trimit un mail. Sau îi găsesec pe chat-urile de la Yahoo, Facebook etc. De aceea, îmi pare că blogul a devenit o unealtă niţeluş cam inutilă. Ce-aş mai putea să scriu? despre ce să vă mai povestesc? Cu ce v-aş mai putea surprinde? Mă cunoaşteţi cu toţii,  ştiţi ce-mi poate capul.  Şi ca să fiu obiectivă până la capăt, nici talentul scriitoricesc nu mă dă afară din casă.  Şi nici măcar fotografiile (vorba Melaniei- “care-s salvarea blogărului lipsit de inspiraţie”)  nu-s de mare angajament, ştiut fiind faptul că n-am o sculă performantă, ba mai mult, şi cea pe care o posed are niscaiva scame pe obiectiv! – iar dacă totuşi mă risc şi-o fac, acelea cu siguranţă mă înfăţişează pe mine (că doar ştiţi că-s narcisistă şi am probleme legate de ego) şi nu sunt făcute cu aparatul meu
Cam astea-s gândurile cu care mă lupt de ceva vreme şi care, astăzi, mai mult ca niciodată, nu-mi dau pace.  Să fie de vină dorul de voi, începutul ăsta de toamnă sau şocul de l-am trăit la prima oră a dimineţii când m-am trezit cu soţul proaspăt venit de la frizerie, tuns aproape de zero – tip “mochetă” ?

Şi ca să nu închei aşa sec, vă las spre ascultare şi-o melodie tare dragă mie.

Hai s-aveţi o duminică frumoasă! Eu mă duc la ştrand!

Ibăneşti. Ză şuting

Tabără, distracţie, vreme bună dar unii mai tre’ să şi muncească, respectiv, eu! Ce să fac? profesia-mi e de aşa natură că niciodată nu pot avea vacanţă pe deplin! Mă sunau în disperare cei de la Vogue. I-am asigurat că mă voi ţine de contract şi că nu-i voi dezamăgi, nu de alta, dar graficienii au nevoie deja de material pentru coperta vară-toamnă 2011. Ştiţi cum e în domeniul ăsta? toate tre’ să fie gata ieri.
Aşadar, mi-am luat fotograful preferat (kekee “the hedgehog”), am tras uşa după noi şi-am început pregătirile.  Ce-a ieşit o să vedeţi şi voi…

deci am tras uşa!

… şi-am început pregătirile: o cafea mare, două pălinci şi două ţigări …

Intraţi în starea zen, am început şutingul:

am tot stat cu paiul ăla în gură, dar nici că s-a schimbat vremea!

În faţa bisericii. Chiar şi fotomodelele pot fi smerite

Dragii mei, în loc de concluzie (1): grea viaţa de fotomodel! După o şedinţă din asta istovitoare, credeţi-mă pe cuvânt că în afară de multă palincă asezonată cu la fel de multă slană afumată, nu-ţi mai trebe nimic!
În loc de concluzia cu numărul doi: încă nu s-au hotărât cei de la Vogue ce fotografie să pună pe copertă, că cică toate-s reuşite!

La multi ani, fratili mieu!

Astăzi e Sfântu Alexandru aşa că-i urez un foarte sincer la mulţi ani fratelui meu drag cât  şi tuturor acelora ce poartă acest nume. Să vă fie viaţa frumoasă, să fiţi sănătoşi, voioşi şi la pungă groşi!! Să vă fie bine, dragilor! Vă pup şi vă îmbrăţişez.

Aştept băutura şi poate şi-o feliuţă de tort! Acum să vă văd!

Buşteni

Pe la orele 22.30, după o zi de alergătură şi întâlnit oameni frumoşi, am ajuns la Buşteni. Ne-am cazat după care-am ieşit pe terasa pensiunii la o bere şi-o ţigară, că prea era aerul curat în zonă Frig, frig!

A doua zi, pe la orele 9 ale dimineţii am pornit hotărâţi, cu rucasul în spinare, spre marea aventură: jepii mici. După o ascensiune de o oră şi jumătate, cu limbile ieşite de 1 metru afară, am realizat că nu suntem bine echipaţi şi că n-are rost să ne riscăm vieţile. Traseul ales de noi era unul destul de dificil, de altfel specialiştii recomandă începătorilor să parcurgă acest traseu însoţiţi de cineva cu experienţă iar iarna acest traseu este închis. Bine, acum o fac pe-a înteleapta, dar atunci eram tare dezamăgită şi chiar m-am supărat o ţâră pe băieţi că au decis să ne oprim. Nu-mi plac chestiile neterminate Am purces înapoi doar cu promisiunea făcută în sinea-mi, că odată ş-odată o să duc traseul ăsta la bun sfârşit.
În foto e locul unde s-a luat decizia de-a coborî. Se poate observa entuziasmul pe moaca mea

Am coborât cătinel către baza telecabinei. Acolo, un rând de nedescris. N-am să înţeleg oamenii ăia de aveau atâta răbdare, respectiv 3 ore de stat la rând la bilete!! Dar cum românul scoate bani şi din piatră seacă, normal că s-a găsit şi-o altă variantă de urcat la Babele: jeep-ul. Plăteai cu 20 lei mai mult decât biletul la telecabină şi mergeai elegant cu maşina de teren, başca aveai parte şi de-o ditai adrenalina! Şi credeţi-mă c-am simţit-o pe barba mea Îţi trebe olecuţă de sânge rece ca să mergi cu jeep-ul printre pietroaiele alea, dar merită! Am trăit o senzaţie în premieră şi pe care n-o s-o uit prea uşor! Şi-am ajuns la Babe!

Nişte babe mai mici

Eu, desigur.

Aşa m-am enervat pe ăia de stăteau cocoţaţi acolo. Unii făceau yoga, alţii luau prânzul, alţii dormeau de-a dreptul. Eu aş interzice accesul acolo. Mi-au stricat bunătate de fotografie.

Aici mi-am probat muşchii.

După care a urmat un drum vreo două ore. lejer. peisaje de vis.  Obiectiv: Crucea de pe Caraiman (2200m)

Zăpadă.

Am ajuns la cruce! În sfârşit! Eram ruptă şi de picioare şi de foame! Acolo sus un vânticel şi nori mulţi. Treceam efectiv prin nori.

Bleojdită de vânt. După cum se poate observa, nu mai aveam volum la păr! dezastru!

De coborât, am coborât cu telecabina.

 

Buşteniul văzut de sus, adică de la cruce.

Un popas. S-o credeţi voi că-n sticluţele alea aveam apă!

Pensiunea la care-am stat.

Crucea văzută de jos. Am zoom-at puţin, ca să se vadă cât de cât. În realitate apare muuult mai mică.

Gata. Am ajuns pe la orele 17.30 în Buşteni unde-am oprit la primul restaurant şi-am mâncat o ciorbă de văcuţă. Seara am ieşit pe terasă şi-am admirat stelele căzătoare.

A doua zi, dis de dimineaţă am plecat spre Ibăneşti! În drum, ne-am oprit puţin la Sighişoara. Dacă nu mă lenesc iarăşi, mâine vă arăt şi de acolo nişte fotografii. Pupilici!

Şi ca o concluzie: avem o ţară frumoasă, frumoasă!!

Oameni şi iarăşi oameni. Frumoşi.

Duminică dimineaţă, ora 9.oo. Nerăbdători, decidem să plecăm spre tabăra de la Ibăneşti cu două zile mai devreme. Cu o haltă la Buşteni. Şi cum nu suntem genul “drum întins” de ce n-am face nişte halte mai mici dar cu greutate??? aşa căăăă…. Prima oprire: Oneşti. Nu puteam pleca de nebuni, pe coclauri, fără să ne luam la revedere de la finuţul şi nepoţelul nostru, Dănuţ.

Cu greu m-am despărţit de el şi el de mine. Era în braţele mele şi mă strângea tare, tare, mă pupa apăsat şi sincer – aşa cum numai un copil poate s-o facă mda, mi-e cam dor de el, recunosc cu mâna pe inimă!

Şi acum urmează surpizele!!
Aveţi voi idee cine mai era la ora aia în Oneşti?? Hai că nu vă mai fierb.
Aşadaaaar, în Oneeeeeşti, venită în vizită la mama ei tocmai de la Timişoara era nimeni alta decât prietena noastră comună, Redsky! Eeee? Este că nu ghiceaţi? Şi uite aşa, ghidaţi telefonic, am ajuns faţă în faţă cu draga de ea. A fost o întâlnire pe cât de scurtă, pe atât de plăcută. Am avut ocazia s-o pup şi s-o strâng în braţe şi altfel decât virtual şi doar cine-a mai trecut prin asta poate înţelege. Red, cum îmi place mie să-i zic, este o râzăcioasă, o volubilă, e genul de om cu care ai impresia că te ştii de-o viaţă. Am un mare regret c-am fost pe fugă şi că n-am putut “profita” de prezenţa ei mai mult de un sfert de oră. M-a sedus, dacă vreţi, după care eu, cea fără de suflet, am abandonat-o în mijlocului drumului. Ne-am făcut din mână până când ne-am pierdut din priviri.  M-am mulţumit însă şi cu atât.  A fost un început. Ceva din interiorul meu îmi spune că vor mai fi ocazii şi îi promit pe această cale că voi face tot posibilul în sensul ăsta.

Şi uite aşa, cu toată părerea de rău şi cu un noduleţ pus bine undeva în stomac, am purces spre următoarea mică haltă: Braşov.
Eh, dragii mei şi aici am avut parte de-o întâlnire de gradul zero!! Măi, nu ştiu cum se face şi ce-am făcut să merit să cunosc asemenea oameni deosebiţi? Cum i-am găsit? Cum m-au găsit? Eu cred că cineva de acolo de sus are grijă de noi şi ne aduce faţă-n faţă, că altfel nu-mi explic.
Măi dragilor, hai să nu mai fiu vorbă lungă şi să trec direct la subiect. Deeeeci, la Braşov m-am întâlnit cu Psipsina, draga mia. A fost o nebunie! Cele două ţigări pe care ne-am propus să le fumăm în timpul în care stăm la cioace, s-au transformat în zece.  Jumătatea de oră s-a transformat în trei ore şi vă rog să mă credeţi că habar n-am cum a trecut timpul! Am stat de poveşti, ne-am hlizit,  ne-am bucurat una de alta.  N-au fost suficiente trei ore, clar! Are un talent de narator înnăscut. E-o enciclopedie ambulantă. Ai sta s-o asculţi zile şi tot nu te-ai sătura. Mie mi s-a lipit aşa tare de inimă încât mi-am jurat atunci în sinea-mi că-i de musai să ne reîntâlnim dar nu aşa – nu pe fugă. Mai multe nu pot să vă spun. Psipsina pur şi simplu trebuie cunoscută şi “savurată”.  E-o minunăţie de fată!

Ne-au fost făcute şi ceva fotografii întru posteritate. Faza faină-i că eram pozate cu două aparate, din direcţii diferite, aşa că nu prea ştiam încotro să privim

Voilà şi dovada!

Aaaa! înc-o chestie faină: s-a nimerit de eram amândouă îmbrăcate-n roşu!

Psi, te pup draghe şi-ţi zic încă o dată că mă bucur nespus c-am avut o primă ocazie de-a te cunoaşte!! “Primă” am zis, da??

În uikend vă voi povesti ce-am făcut la Buşteni. Până atunci, rămâneţi cu bine! Vă doresc soare mult şi voie bună!
Pupicei.

Cum am devenit eu bogată

În cele patru zile care s-au scurs de la revenirea mea acasă ( să-i zicem transhumanță)  am fost asemenea unui heliofob (hai că v-am dat gata cu termenul ăsta, este?). Pur și simplu am tras jaluzelele și-am visat la zilele minunate petrecute alături de oameni frumoși – zile ce s-au scurs cu atâta repeziciune, că dac-o mai lălăi mult în stilul ăsta, iar mă apucă jalea și iar pun capacul pe laptop! Are cineva vreo idee de ce mi-e așa greu să vorbesc despre asta și de ce brusc mi-a fugit toată inspirația?

Am mai sorbit o gură de cafea, am tras cu nesaț un fum de țigară (Marlboro filter plus – hai să trăiești Andrucu!) și parcă, parcă simt că se pune de-o amărâtă de sinapsă. Și a fost tabăra! N-am să mă apuc să intru în amănunte, ci am să vă spun doar că am întâlnit oameni incredibil de frumoși care-au rezonat unul cu altul de-o manieră ce iarăși nu poate fi exprimată în cuvinte. Au fost șase zile pline de armonie, voie bună, cântec de chitară, dans, plimbări în natură și câte și mai câte! Am fost  o mare familie. Ne trezeam, mâncam, de băut nu zic nimic că doar știți că-s o discretă, hlizeam, cântam, dormeam, ÎMPREUNĂ. M-am trezit într-o zi urâtă de luni – lunea oricum e o zi urâtă, dar asta a fost cea mai cea – și nu v-am găsit. Am oftat pentru ca mai apoi să zâmbesc. Cum am putut să cred că voi nu sunteți lângă mine?

Muamă câta nostalgia pe mine! Asta e, asta simt și degeaba încerc eu să mă dau Zoe cea bărbată, că nu-s!

Și ca să nu uit, de musai să vă zic, deși știu c-am mai făcut-o și cu alte ocazii, mă felicit și m-aș și îmbrățișa dac-aș putea că mi-am făcut blog! Fără el toate astea nu s-ar fi întâmplat și zău c-aș fi fost mult, mult mai săracă!

Tăbărașilor dragi, vă zic și pe această cale că mă bucur mult că v-am întâlnit și că a fost pentru mine o experiență așa plăcută, c-am băgat-o repejor într-un sertăraș la inimă. O țin acolo spre păstrare și vă promit că nimeni și nimic nu mi-o va putea lua!

Și acum, pe final, fac și eu ca la karaoke când intră partea cu instrumentalul – poze, deci!

Instructajul dinaintea concursului de tras cu pușca.

Joi, la sosirea tăbărașelor cucuiete!

Și- horă sărbătorească: moldoveanu cu olteanu și cu ardeleanu!!

Dimineața, la o cioacă pe terasă

Abia ajunși la domeniul de la Lăpușna al regelui Ferdinand

Voi reveni aici într-o postare viitoare.

Fotografia de mai jos face parte din șutingul care-a avut loc pe domeniul lui Ferdinand. Una din fotografii va apărea pe coperta revistei Vogue – ediția de vară.

Și-o fotografie de familie. Eu nițel cam ostenită după șuting. Grea viața de fotomodel!

Cineva trebuia să pornească cascada, nu?

Marea pescuială de păstrăvi! Mulțumiri pescarilor! Buni au mai fost cu mujdei de usturoi!

Ufff, cât e de greu! Tot pun aici fotografii în speranța că voi putea să transmit celor ce n-au fost acolo măcar un pic de atmosferă, dar realizez că nu prea am cum, așa că închei aici nu înainte de-a mulțumimi încă odată organizatorilor, respectiv Melania, Pești și kekee, doamnei Lucreția la a cărei pensiune ne-am simțit ca-n Rai și nu în ultimul rând tuturor prietenilor mei tăbărași fără de care nimic din tot ce s-a întâmplat n-ar fi fost posibil. Vă sărut și vă îmbrățișez încă o dată.  Îmi cer scuze dac-am fost mult prea patetică.

Și-o fotografie de final cu pensiunea Lucreției: