Skip to content

Linişte sau nu

Februarie 17, 2010

Ce nebunie! Ce extaz! Avem căsuţa noastră! Mare ne-a fost exaltarea (mie şi omului vieţii, cum îmi place mie să-i zic) acum aproximativ trei ani când ne-am cumpărat apartamentul în care trăim şi în prezent. Nu mai pomenesc nimic de sacrificiile aferente acestei acţiuni de teamă să nu mă apuce durerea de cap, nu de alta, dar abia am stăpânit-o c-un hap. Aşadar, după cinci ani de şedere prin căşile altora, ne-am văzut în sfârşit instalaţi în cuibuşorul nostru, că vorba aia: „până şi melcul are casa lui”, chiar dacă niciodată n-am să înţeleg la români (şi mă includ şi pe mine), dorinţa asta de-a fi proprietar, de parcă am lua ceva cu noi într-un inevitabil final… Nu mai pomenesc nimic nici de faptul că rata pe care-o plătesc acum lunar este cu muuult mai mare decât chiria pe care-o plăteam… Hai să revin optimistă la subiect. Deci, ne-am văzut visul cu ochii. Acest minunat vis are treizeci şi opt de metri pătraţi cu tot cu balcon. La momentul achiziţionării lui arăta jalnic… adevărate opere de artă din ipsos pe tavan, calcio vecchio, micaşist etc. Şi dă-i şi luptă şi bagă purcoiul de parale-n el şi dă-i cu văruială şi cu gresie şi cu faianţă şi cu parchet!!! Mai frumos spus – personalizare. Am făcut toate demersurile care se pot face pentru a-i da o notă caldă şi primitoare. Cred c-am reuşit. Toată tărăşenia a durat vreo lună şi jumătate şi ţin minte că de sătui ce eram de atâta var, am lăsat muncitorii pe mâna mamei (ocazie cu care-i mulţumesc) şi-am plecat la mare pentr-o săptămână! Când ne-am întors treaba era aproape de final. Nu pot să uit primele trei nopţi aici… Din motive de neadaptare, nu reuşeam să dormim. Deloc. Nici căţelul. Era o linişte de neimaginat.  Noi veniţi dintr-un cartier gălăgios şi supra circulat, nu reuşeam nicicum să acceptăm liniştea. Şi cum trebuie să ai mare grijă ce-ţi doreşti iată de ce-am avut parte în toţi aceşti trei ani care s-au scurs de la momentul mutării noastre aici. În prima jumătate de an a fost bine, am primit musafiri, petreceri de casă nouă, un adevărat cuibuşor de nebunii. Până într-o seară când se făcea că stăteam cu omul vieţii la teveu (ne uitam la Megastar) şi aud o bubuitură puternică dar totuşi înfundată. Cum nu sunt amatoare de senzaţii tari, n-am sărit ca arsă să văd de unde, cum şi ce anume s-a auzit, am trecut cu vederea. A doua zi, dis de dimineaţă mi-am scos câinele la plimbare şi ridic privirea…şi ce mi-e dat să văd? Geamul de la balcon spart. Cum care balcon? Al meu. Fraţilor, sincer nu-mi dau seama ce fiară supermană a putut să arunce c-o piatră pînă la etajul trei!?  Tot ce ştiu, şi vă jur cu mâna pe inimă, este că n-am făcut niciun rău nimănui în viaţa mea… Am depăşit momentul, alţi bani, altă distracţie, alt geam termopan. Ţin minte că aveam chef şi de glumiţe pe tema asta şi mi-am zis că oricum era murdar şi-o schimbare e binevenită.  După încă vreo şase luni, primesc un telefon de la omul vieţii, care cu un ton precipitat îmi zice: „hai acasă, dar procură-ţi de undeva şi fă-o repede, o umbrelă”! Ploua tropical. O ploaie călduţă, de vară.  La mine-n casă. Domnii de la punctul termic, fără nicun avertisment prealabil, au aplicat una bucată probă de calorifere. Ghinionul meu a fost că vecinii de deasupra aveau un calorifer spart şi ca să fie treaba ca la carte, erau şi plecaţi în străinătate. A fost dezastru fraţilor! Pereţi uzi, rămaşi pătaţi şi-n ziua de azi, parchet umflat şi-o putoare umedă ulterioară! S-a cam ales praful cu alte cuvinte. Sănătoşi să fim, mi-am zis, bucuroşi le-om duce toate… La scurt timp am găsit şi antena maşinii ruptă. Nica toată! Aşadar, liniştea de care vă vorbeam la început s-a transformat în coşmar, hai să nu exagerez şi să-i zic „coşmărel”. Liniştea aceea practic, lipseşte cu desăvârşire. Ca un făcut, de câte ori mă las la orizontală cu intenţia de odihnă, de întins ciolanele, de visare,  cineva se apucă de bătut cuie! a devenit regulă (vă jur!). Stau şi mă întreb cât de gospodar trebuie să fii să-ţi găseşti zilnic ceva de bătut!!? În zilele mele „privilegiate” bătăile sunt secondate şi de urletele şi tropăielile copchilului de numai trei ani care locuieşte deasupra mea (progenitura vecinilor de erau plecaţi în străinătate, timp în care casa mea devenea piscină)…Cel mai bine aleargă între orele 23 – 24, atunci atinge energia lui, – apogeul (eu ţin minte că mama mă băga cu forţa la somn la maxim orele 22.00, fără drept de apel)! Mai am şi-o vecinică de vreo 12 ani, locuieşte pe acelaşi palier cu mine şi nu ne desparte decât un perete (de carton, cred). Vecinica visează la o carieră de soprană. Ea n-are nişte ore dedicate, când o năpădeşte talentul, atunci dă drumul la „repertoriu”, tare, cu putere şi convingere. Bănuiesc că-n timpul ăsta se şi oglindeşte şi probabil ondulatorul de păr îi ţine loc de microfon (recunosc, aşa făceam şi eu in copilărie, numai că eu eram mult mai „artistă”, aveam nevoie şi de spectatori şi pentru asta trăgeam maşina de cusut în faţa geamului, pe care mai apoi mă urcam, şi mai şi dansam! până când m-a pârât la mama o vecină)…. De vecinul de dedesubt ce să vă zic? Nu mă deranjează foarte des. Doar o dată pe lună. Când se îmbată. Ajunge noaptea târziu acasă musai supărat pe nevastă şi pe cei cinci copchii din dotarea proprie, gospodar şi el de altfel… (mă întreb cum ‘or sta sărmanii în două camere?). Oricum, îşi face numărul, le zice de mamă vreo două ore după care bănuiesc c-adoarme. Mă credeţi sau nu, chiar şi acum bate cineva în  ceva, că doar e oră de amiază… Nu ştiu în ce bate, nici nu mă mai interesează, aş fi vrut doar puţină linişte în casa asta la care mai am de plătit încă 25 de ani… Undeva în străfunduri visez la o căsuţă micuţă pe pământ. Cam atât. Mă întreb doar: aşa o fi peste tot?

Anunțuri
10 comentarii leave one →
  1. Februarie 17, 2010 12:35

    Noi suntem un pic mai norocoşi, e multă linişte în bloc. Arareori se aude câte o bormaşină, dar poţi înţelege asta atunci când nu devine o obsesie…

  2. Februarie 17, 2010 12:41

    Nuuu, la mine-i jale! dacă spui la cineva, nu te crede! :)) Noroc că-s stabilă psihic….

  3. cristiangheorghe permalink
    Februarie 17, 2010 12:56

    În locul tău mi-aș lua o drujbă și aș tăia bușteni în sufragerie. Chiar și noaptea. Sau aș lăsa drujba pornită și aș pleca de acasă cu orele. Cui pe cui se scoate.

    • Februarie 17, 2010 13:01

      Cristiane, stii care-i nostimada? I-am daruit omului vietii un set de tobe de Craciun…:) Si stii care’i nostimada si mai mare? Ca-s electronice si le bate doar cu castile pe urechi, de altfel se aude de parc-ai bate intr-o talpa de cauciuc….Deci n-am reusit sa ma razbun nici asa! Asa ca varianta ta mi se pare ok, insa am o problema, n-am bani de drujba, i-am dus pe toti la rată!

  4. Februarie 17, 2010 14:38

    la mine prea multa liniste chiar o liniste prea pasata din 50 de apartamente doar 4 sunt populate cu tineri, restul peste 50 … facem schimb?

  5. Mishu permalink
    Februarie 17, 2010 14:47

    Din ciclul „Bucuria de a locui la bloc”… cred ca este un clan al celor care bat tot timpul cate ceva… am un vecin care incepea sa bata diverse prin casa (cu exceptia nevestei si a copiilor) incepand cu ora 6:00… zilnic!!! acu, de vreo doi ani s-o potolit.
    In rest, in fiecare zi se aude o masina de gaurit cu percutie, usi trantite, usa de la lift lasata sa se inchida singura (se aude pe min 3 etaje in susu si-n jos) etc. Si picatura (chinezeasca) pentru umplut paharul: vecinul de sus care se juca cu catelul in casa… un dalmatian de 5 ani, cu unghiile netaiate care fugea pe gresie sa prinda o minge… nu va doresc asa ceva.
    Dar mai bine sa lasam zgomotele deoparte si sa zicem cu bucurie ca Ozzy

    • Februarie 17, 2010 14:53

      Ahahaha, ma faci sa intru in amanunte..eu aud si cum face pipi vecina de deasupra, are o tinta foarte precisa: centrul WC-ului! Sunt rea, stiu… Alta mama nu mai face! Oh, da, merci pentru Ozzy, chiar aseara am ascultat Paranoid. O seara faina Mishule!

  6. Aprilie 18, 2010 9:40

    @Georgiana,
    Te inteleg perfect. Exista solutii intotdeauna, zic eu. Tu doar trebuie sa le gasesti si sa le accepti!

  7. Aprilie 18, 2010 9:48

    @Lady,
    Da, ai mare dreptate! Maica’mea are o vorba: „asta-i situatia, alta nefiind”… 😀

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: