Skip to content

Scrisoare către ţara mea

Martie 12, 2010

„Trebuie sa fie asa, din moment ce nu-mi vine decît sa vorbesc urît despre ea. Sa-i spun vorbe grele în fiecare ora, în fiecare dimineata, cînd întîrzii cît pot de mult întîlnirea cu oamenii, locurile, serviciile, televiziunea, pîinea, mirosurile, masinile, culorile, limba ei.

Am obosit de tara asta. Am obosit de tara în care cei care conduc ma cred prost si-mi spun „omul simplu, de pe strada“, omul caruia se simt datori sa-i explice cum stau treburile, într-un limbaj gîngav, analfabet, ca acela folosit de adultii inculti, pentru a raspunde gîngurelilor unui bebelus.

Am obosit de tara în care nimic nu este ceea ce pare: un site colorat cu multe promisiuni al unei gradinite private e doar un paravan în spatele caruia se afla o cladire care-i adaposteste pe prescolari de ploaie cît timp parintii se afla la serviciu (altfel, educatoarele îsi roaga colegele de breasla mai norocoase, de la alte gradinite, sa fure plastilina si creioane). Avocatul care-mi promite ca va cîstiga procesul n-are niciodata chitantier pentru banii pe care-i dau si nici argumente în instanta. Nici sefa firmei de recrutare nu-mi da chitanta pe banii primiti, pe care i-am dat sotului ei, venit la întîlnire în trening, într-o statie de

autobuz. Atunci s-a desfasurat si ultima secventa de colaborare, fiindca plata taxei n-a fost urmata de nici o invitatie la un interviu.

Editura la care s-a angajat prietena mea, editura foarte renumita, scoate carti de filozofie de  pensionar trist, de jucator de table fara noroc, si literatura erotica, pe lînga care graffiti-urile din WC-urile si garile publice sînt suave declaratii de amor. Iar patronul te felicita daca ai reusit sa-i promovezi cartile doar printre cei sau, mai bine zis, cele cu care înca nu s-a culcat. Ca asa, ar fi putut s-o faca si el… Profesoara de franceza a nepotului meu miroase a vodca, profesorul de religie nu-l lasa sa iasa în timpul orei sa faca pipi, iar cea de fizica pleaca în Grecia din doua în doua saptamîni (plus în vacantele scolare).

Redactia la care m-am angajat are doua birouri pentru redactori – unul pentru facut sex – si un art director care ilustreaza un articol despre cartea Golful francezului cu doua fotografii: una cu o laguna si cea de-a doua cu un francez. Anonim. Adica nu stim daca e francez, dar are bucle pudrate de secol XVIII si  zîmbeste tîmp spre obiectiv. Fotografie pe care a schimbat-o, la insistentele mele, multe, nadusite, cu o imagine portocalie a unei corabii în apus de soare. Pentru laguna n-am mai avut suflu. Si nici pentru corabie. Redactorul-sef spune ca-i genial, ca face si art si e si director, ca numai el poate sa aplice, în Photoshop, ghiocei pe rochia vedetei si numai el poate sa ilustreze un reportaj despre copiii orfani cu un copil cu ursulet în brate, si clipul Nokia – cu mîini înlantuite. Din cauza lui, întreaga redactie si-a dat demisia. A ramas doar redactorul-sef. Isteric si nefericit. Din cauza celor care au pregatit o conspiratie împotriva lui.

Am obosit de tara care-mi spune ca orice speranta are radacini firave si ca orice optiune sincera, onesta se dovedeste a fi cretina.

Am obosit ca din patru în patru ani sa aleg prost, împreuna cu alte 22 de milioane de locuitori, de oricare parte a baricadei am fi.

Am obosit sa sper ca cel care se numeste sef de guvern sau presedinte de tara sau macelar sau avocat sau cîntaret chiar se pricepe la ceea ce diploma, votul, discursul spun ca se pricepe.

Am obosit de tara care ma transforma în victima sau complice. În victima, fiindca oricît de multe rele s-ar întîmpla în tara asta, oricît de multa coruptie ne-ar taia rasuflarea cu duhoarea ei, statul, legile, functionarimea, judecatorii, DNA-ul, Guvernul, Parlamentul par cu toate ca exista într-un univers diafan,  paralel cu al nostru, din care arunca, din cînd în cînd, o ocheada catre noi, sa ne supravegheze. Sa ne certe ca n-avem rabdare sa ajunga si la noi bunastarea. Sa ne dojeneasca, cu glas de domnu’ Trandafir acrit, pentru iresponsabilitatea cu care le cerem imposibilul, în conditiile unei mosteniri grele.

Am obosit sa fiu victima statului care ma fura la facturi, la impozite sau în justitie, victima patronilor care ma pot exclude din organigrama din trei tipete si doua semnaturi, victima politistilor care ma roaga sa nu reclam furtul din buzunare.

Orice protest este inutil. Orice gest de solidaritate, orice initiativa care m-ar putea transforma în cetatean sau concetatean, în membru al unei comunitati rezidentiale sau al unei organizatii se fîsîie în fata privirilor nepasatoare, a replicilor de tipul „c’esti copil“ sau  „ma lasi?!“ sau a celor care transforma initiativa în afacere profitabila pentru ei si dezastruoasa pentru beneficiari. Iar renuntarea ma face complice cu cei care accepta ca lucrurile sa mearga prost, din neputinta, din interes, din indiferenta. Sînt complice, prin tacere, cu toti impostorii, mincinosii, neispravitii, hotii, de care depind, într-un fel sau altul, în bataliile mele marunte, de zi cu zi.

Am obosit de tara unui singur televizor, a unui singur program în care se amesteca, de-a valma, senzuale cu securisti nejudecati, brailence cu analisti obositi, discutii lalîi despre salarii enorme, furt la factura, politisti beti, judecatori mituiti, ministri penali cu breaking news-uri împotriva carora tot românul motaie: învîrteli, bascalii, ogici, ciumace, anchete de doi si un sfert, morti de trei parale, incesturi de patru  stele.

Am obosit sa aud sau sa citesc comentarii lungi, strivite de ura sau înmuiate de slugarnicie, ale jurnalistilor obositi din presa româneasca. Am obosit de vorbe grele de prostie, nesimtire, ipocrizie, ineptii, vorbe care nu mai intereseaza pe nimeni, vorbe caraghioase, care-i transforma pe toti dumitrestii si morarii în bufoni disperati ai orelor tîrzii de televiziune.

Am obosit sa vad societatea civila, care face curat în universitati si alegeri, înghesuita pe liste de alegeri europarlamentare ale unui partid majoritar. Am obosit sa aud ca singurul lucru pe care-l avem de opus alegerii fiicei presedintelui în Parlamentul European este pluralul nefericit „succesuri“.

Am obosit sa vad sustinatori sinceri ai presedintelui, care vor salariu de jurnalist independent.

Am obosit sa vad jurnalisti independenti care devin  guvernatori interesati.

Am obosit sa-l aud pe ministrul Culturii tinînd-o langa cu explicatiile despre pleasca si iubire de presedinte.

Am obosit sa vad reportaje cu oameni care manînca din gunoaie, copii violati, preoti care tin liturghii erotice, pustile lui Michi Spaga, termopanele lui Adrian Nastase, oameni care se împerecheaza cu oi, tarani care taseaza pamîntul cu obuze înca detonabile, pensionari care se straduiesc sa prinda doua portii de sarmale de 1 Decembrie, tiganci care-si arata popoul politistilor, soferi beti, criminali filmati în circa de politie, înmormîntari în direct, sicrie fotografiate cu mobilul, stiri animate despre ficatul de 20 de kilograme al unui cîntaret, oameni urcati pe cruci ca sa vada mai bine groapa, cozile isterice de Sfînta Paraschiva si de Izvorul Tamaduirii, proteste pe  marginea balconului sau a macaralei si comentariile profesionistilor care încep cu: „Ce efect poate sa aiba violul asupra unei fetite de 12 ani?“.

Ma obosesc profesionistii televiziunilor, chiar si fara comentarii. Fiindca sînt aceiasi. Si apar des. Foarte des. În tara asta nu mai exista un psiholog cumsecade, un profesor eminent, un cîntaret talentat, un analist respectabil, un preot cu har, un poet înzestrat: toti devin vedete si, în clipa imediat urmatoare, descopera ca au vazut idei. Despre orice altceva decît meseria pe care altfel ar fi putut s-o practice onest si din care sa aiba un venit regulat.

Ma obosesc emisiunile care-mi promit ca vor dezbate solutiile anti-criza si în care invitati si moderatori ajung sa vorbeasca despre beregate, prostanaci, caraghiosi, sobolani rozalii, lupta dintre fata presedintelui si intelectuali, despre insinuarile cutarui senator, despre sforaitul din Parlament al nu stiu carui deputat, despre nepoate de senatoare care sînt de fapt amante de ministri.

Am obosit sa vad fete lungi de jurnalisti care anunta, cu acelasi ton grav, de început de apocalipsa, si ca se maresc facturile, si ca s-a dus dracului rapita în Alex andria , si ca Mutu are tendonul rupt. Sau ca nu-l mai are deloc.

Am obosit sa aud de mitica-de-la-liga, nasu-sandu, meme-stoica, galactici, jucatori-titrati, distractie-pe- cinste.

Am obosit sa stiu ca din atîtea cazuri de malpraxis în medicina, un singur doctor a fost condamnat pentru viol.

Ma oboseste Mihaela Radulescu, si cei care o combat, si cei care o apara.

Ma oboseste oricine comenteaza un film, o carte, un spectacol, mai departe de rude, prieteni sau parinti, fara sa poata arata vreun act, o diploma, care sa-i confere acest drept. Am obosit sa ma tot întreb cine este cel sau cea care apare pe prima pagina a tuturor ziarelor, fara sa reusesc  sa-mi amintesc vreo isprava, buna, rea, dar în orice caz extra-ordinara, care sa merite macar efortul scanarii fotografiei lor.

Am obosit sa vad ca patroni de firme de salubrizare îsi dau cu parerea despre expozitii de arta, ca pe Wikipedia Mircea Badea este actor român, ca Monica Tatoiu are raspuns pentru orice – de la încalzirea globala, la cum nu trebuie sa renunti la speranta de a avea orgasm.

Am obosit ca, la douazeci de ani de la Revolutie, sa-i înjur tot pe Iliescu, Nastase, Vacaroiu, Serban Mihailescu, Viorel Hrebenciuc, Talpes, Mitrea, Vadim Tudor, Voiculescu, Adrian Paunescu etc. Am obosit, de fapt, sa nu am încredere în nimic si nimeni.

Am obosit sa scriu acest protest. Nu va folosi la nimic. M-am gîndit, la un moment dat, sa le cer oamenilor obositi ca si mine sa iasa în strada. Dar am în fata ochilor imaginile filmate la diferite proteste: pancarte si lozinci analfabete, revendicari haotice si isterice, fetze tîmpe în fundal care transmit salutari familiei, sindicalisti mîngîiati pe frunte de opozitie, trecatori plictisiti si amintiri duioase despre concediile la mare din vremea fratilor Petreus si a Daciilor în rate.

Am obosit de tara în care nu se întîmpla nimic. De tara care m-a facut sa privesc cu lehamite drepturi la care am tînjit ani multi si grei în comunism. Mie, omului simplu de pe strada, mi-e lehamite de dreptul meu de a vota. De dreptul de a fi informat. De dreptul de a protesta. De dreptul si obligatia de a-mi apara tara . De dreptul de a ma asocia liber în partide politice, în sindicate, în patronate si în alte forme de asociere. De dreptul de a avea acces la tratamente corecte în spitale. De dreptul de a fi egal cu ceilalti români în fata justitiei.

De aceea spun ca nu-mi iubesc tara . Mi-a mai ramas, totusi, un singur drept: acela de a circula liber în strainatate. De a emigra. Poate c-a venit timpul sa-l folosesc. Stiu bine ca nici acolo nu umbla cîinii cu covrigi în coada. Sper doar ca acolo, într-o limba straina si pe strazi curate, sa am timp sa mi se faca dor de tara mea. ”

Alexandru Tocilescu

Anunțuri
21 comentarii leave one →
  1. cristiangheorghe permalink
    Martie 12, 2010 8:02

    nu știam de ce sunt așa obosit și eu… ufff…

  2. Martie 12, 2010 9:00

    Scrisoare lungă, însă nu există aproape niciun rând care să nu conţină mesaj de toată frumuseţea. Prin însăşi tristeţea lui… Asta mi se pare bomboana pe colivă – „Am obosit sa vad ca patroni de firme de salubrizare îsi dau cu parerea despre expozitii de arta, ca pe Wikipedia Mircea Badea este actor român, ca Monica Tatoiu are raspuns pentru orice – de la încalzirea globala, la cum nu trebuie sa renunti la speranta de a avea orgasm”…

    • Martie 12, 2010 9:08

      Da, Cristiane, partea aia cu Mirci si Tatoiu mi-a placut tare si mie. Din pacate cam asta-i realitatea… Trist.

  3. Martie 12, 2010 15:54

    „Mie, omului simplu de pe strada, mi-e lehamite de dreptul meu de a vota. De dreptul de a fi informat. De dreptul de a protesta. De dreptul si obligatia de a-mi apara tara . De dreptul de a ma asocia liber în partide politice, în sindicate, în patronate si în alte forme de asociere.”
    Era de ajuns să spună aceste rînduri şi ar fi spus tot. De fapt, ce avem cu adevărat? Ce ne-a rămas? Poate doar dreptul de a visa.

    • Martie 12, 2010 16:08

      Grea intrebare… Eu, somera fiind chiar nu pot sa-ti dau un raspuns… Visare zici? De juma’ de an visez la un loc de munca… Am ajuns sa ma bucur de faptul ca sunt sanatoasa….Si inca tanara.

  4. melami permalink
    Martie 12, 2010 16:28

    Cutremurător mesajul acestui intelectual exilat în propria-i ţară!
    Dar credeţi că se va obosi careva dintre decidenţi să-l ia în seamă?!
    Eu cred că dacă au avut răbdarea să citească până la sfârşit, au respirat uşuraţi: „Un incomod mai puţin!”… 😦

    • Martie 12, 2010 16:47

      Da, bine zis… „daca au avut rabdarea sa-l citeasca”… Ce sa zic? Mergem inainte, vorba lui Cosbuc: „o lupta-i viata deci te lupta cu dragoste de ea, cu dor…”

  5. Martie 12, 2010 16:42

    servus…
    remarcabil textul, mesajul… remarcabilă acea oboseală pe care o simtim fiecare… dar totusi, chiar sa ne resemnam?…
    toate cele bune!

    • Martie 12, 2010 16:52

      Flavius, in primul rand tin sa-ti multumesc pentru vizita.
      Cum sa ne resemnam? Mergem inainte! Pe ei, pe ei pe mama lor!! 🙂

  6. mishulake permalink
    Martie 12, 2010 17:21

    1. – Bentornata primavera !!!

    2. – ( pentru-njuraturi adresate lu iliescu,nastase, vacaroiu & company ma bag io, in conti-
    nuare, nu ma obosesc deloc, draga Toca )

  7. viatanomada permalink
    Martie 12, 2010 17:34

    uoffff,maica, e sintetizata toata viata noastra de zi cu zi din mimunata noastra tara;ce sa zic,am trei copii si fac tot ce-mi sta in putere sa-i instruiesc bine ca sa poata face ce-si doresc ;unul vrea sa fie paleontolog,altul pilot de curse,ultimul vrea sa protejeze mediul ca sa aiva copii sanatosi…toti trei niste idealisti,pana cresc ei destul de mari ca sa poata face ce-si doresc cine mai stie ce va fi

  8. Martie 12, 2010 19:33

    cutremurător !
    dar am o idee !
    stăi să vorbesc cu năşica, şi apoi îţi zic şi ţie.

  9. melami permalink
    Martie 12, 2010 21:33

    Georgie, am vrut să probez o ţâră peretele ăla, să văd dacă doare când dau cu capul, dar n-am găsit uşa! Vezi, fă ceva! 🙂

    • Martie 12, 2010 21:37

      valeu! cum naiba? doar am setat cum trebe, zic eu…. 🙂 Gata, am rezolvat…nu era setat bine 😀

  10. Martie 12, 2010 23:45

    io-s „un evadat” dar tot prizonier mă simt.
    sânt prizonierul ţării mele.
    locul unde m-am născut.
    locul unde am învăţat să merg, unde am fost cu gâştele la păscut , DA cu gâştele la păscut, unde am cunoscut prima fată, unde când mă întorc în suflet mi se aşterne liniştea.
    de unde nimeni nu mă poate da afară .
    DAR MĂ SIMT PRIZONIERUL ANALFABETULUI DE VANGHELIE, BĂSESCU,şi alţi imbecili.
    prizonier de a fi liber afară….
    e complicat

  11. Martie 13, 2010 8:00

    Tocmai aseară am vizionat un documentar numit : Capitalism-A love story şi ţi-l recomand călduros .. În legătură cu oboseala cauzată de traiul pe aceste plaiuri mioritice,e greu.

  12. crip 81 permalink
    Iunie 14, 2010 23:46

    si cu toate astea , Romania este pe ultimul loc la sinucideri in Europa .
    Pe primele locuri sunt tarile bogate .

  13. Decembrie 1, 2011 19:57

    Scenele evocate în scrisoare sunt adevărate, toti recunoaștem in ele Romania reala. Si nu e vorba de evenimente de azi de ieri ci e vorba de evenimente si fapte din ultimii 1-15 ani. Scrisoarea vorbește despre întâmplări din Romania reala, scrisoarea vorbeste despre o stare de fapt ce dureaza de peste 15 ani. Scrisoarea vorbeste despre ceea ce noi stim deja din ultimii 15 ani.
    De aceea scrisoarea este absolut inutila!
    Imi explic durerea lui Tocilescu si-mi plec fruntea in fata suferinței acestuia. Scrisoarea ii serveste lui Tocilescu, poate ii justifica o anumita fapta… dar este absolut inutila posteritatii… Scrisoarea este inutila atâta vreme cât nu face decât sa stârnească clătinări din cap si șoapte de genul: „Avea dreptate, Dumnezeu sa-l ierte!”

    Intr-un singur caz scrisoarea ar fi utila posteritatii lui Tocilescu. In cazul in care in mintile si-n sufletele cititorilor ar starni nu tristetea si acceptarea mioritica ci daca ar urni acolo, inlauntru, un murmur care odata ajuns „la suprafață” sa strige: „Basta!” Iar strigatul sa nu fie de sonoritatea unei halbe trântite de masa în berărie ci sa fie urletul cathartic care sa stârnească furtuna schimbării…

    Dar nu cred sa se întâmple asa ceva… Nu cred, doar sper.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: