Skip to content

Cum m-a făcut Angela să plâng

Iunie 4, 2010

O palmă

de: Angela Tocila

„Stătea pe marginea şanţului pe iarba moale şi se uita spre colţul străduţei. Nu trecea nimeni, de parcă toată lumea din sat murise. Îşi studie cu interes julitura din genunchi care prinsese crustă ce se crăpa ori de cîte ori alerga şi jupui uşor coaja neagră de pe margini.

Mai aruncă o privire spre colţ şi-l văzu. El era, unchiul ei preferat; avea acelaşi mers legănat ca al mamei ei. Se ridică brusc şi-o rupse la fugă spre el. Cu fiecare pas creştea bucuria în ea, iar cînd ajunse în faţa lui, îl cuprinse cu amîndouî mîinile pe după mijloc. El îi ciufuli bretonul cum făcea de fiecare dată şi se miră, tot ca de fiecare dată şi ca toţi ceilalţi unchi şi mătuşi, cît de mare crescuse. Îi sărută obrajii roşii şi-o lăsă să alerge în casă să dea vestea bunicii, ca mai apoi să se întoarcă şi să-l ia de mînă toată un zîmbet, lăsînd impresia că-l adusese ea tocmai de la Hunedoara.
Bunica ieşise în poartă şi avea deja lacrimi în ochi, pentru că el era era băiatul ei cel mai mic şi-l vedea doar o dată pe an.

Fata ţopăia pe lîngă ei:
-Unchiu’ vrei să-ţi arăt ce ştiu?
-Mai tîrziu, zise el intrînd în casă, ţinîndu-şi mama pe după umeri.
-Unchiu’, ştiu să fac podu’ de sus, vrei să vezi? Şi roata ţiganului, adăugă ea, căutînd din priviri un loc suficient de liber în bucătărie, pentru demonstraţii.
-Du-te şi adună-ţi bagajul, că vine mă-ta după tine să te ducă acasă, se răsti bunica.
-Nu vreau să mă duc acasă. Unchiu’ îi zici tu la mami să mă mai lase? Îi zici? Hai te roooooog.
Unchiul nu zise nimic, îi zîmbi doar, zîmbet pe care ea-l luă ca pe-un răspuns afirmativ.
-Vii afară să-ţi arat cum mă joc? insistă ea.
-Acuma stau de vorbă cu bunica, răspunse el şi avea tonul acela cu care vorbeşti cu copiii mici, n-am mai văzut-o de mult.
-Da’ nici pe mine nu m-ai văzut demult!

Oare ce-are el de vorbit cu bunica? Ea e tăcută şi parcă abia aşteaptă uneori să ieşi din casă s-o laşi în pace, gîndi ea aşezîndu-se pe treptele din faţa casei. Se trezi bombănind: Aşa-s toţi oamenii mari, îţi spun c-ai crescut şi apoi nu te mai bagă-n seamă. De parcă aş avea altă treabă  decît să cresc.
-Cu cine vorbeşti acolo fată? strigă bunica din casă.
-Cu nimeni, răspunse ea şi bombăni mai departe: De parcă n-am voie să vorbesc singură.

Intră înapoi şi-i zise cu reproş unchiului:
-Să ştii că bunicu’ de la Mădăras s-ar fi uitat cum fac roata ţiganului.
Spera ca un strop de gelozie să-l facă mai atent, dar nu-i reuşi stratagema. Ieşi la poartă iar şi-şi văzu mama venind. Alergă spre ea, mama îi zîmbi şi-o întrebă dacă-i fusese dor. Îi fusese, dar nu foarte tare, îi plăcea aici pentru că era liberă şi pădurea aproape.

O informă de venirea unchiului şi că ea tare ar mai vrea să rămînă încă o săptămînă. Urmară rugăminţi şi refuzuri pînă în casă, unde fata îi dădu mamei o pauză de îmbrăţişat, pupat frate şi bunică, după care începu iar:
– Mami mă mai laaaaşi? Hai te roooooooog, numa’ o săptămînă, cît stă şi unchiu, hai te rooooooog.

Nu văzu palma venind, o simţi doar şi-o auzi în acelaşi timp. capul îi zburase într-o parte şi rămase ca paralizată, cu o mînă pe obrazul lovit, cu gura deschisă de uimire că fusese pleznită de faţă cu unchiul.
Umilinţa şi ruşinea o cuprinseră, se făcu şi mai mică decît era şi n-ar mai fi rămas acolo nici o secundă. Pînă să plece, nu mai scoase nici un cuvînt şi stătuse pe treptele de-afară, tăcută şi tristă.

Pe drum, mama o apucase de mînă, ea şi-o smucise, mama o apucă din nou nervoasă, iar fata-şi lăsase palma inertă ca nu cumva să-i simtă vreo urmă de strînsoare. Te urăsc, te urăsc! ţipa în gînd.

-Tu ştii că te iubesc… zise mama, începînd acelaşi refren pe care i-l servea de fiecare dată după bătaie.
Se smuci iar din mîna ei şi  lacrimile pe care şi le oprise cu mare efort pînă acum îi ţîşniră din ochii căprui:
-Ba nu mă iubeşti, ca dacă m-ai iubi nu m-ai bate. Din toată lumea asta nu mă iubeşte nimeni, numa’ bunicu’, el e singurul care mă iubeşte şi nu m-ar bate nici dacă i-aş da foc la casă, nici într-un miliard de catralioane de ani nu m-ar bate!

Hohotea cu gîndul la bunicul ei care-o ţinea în braţe şi-o alinta şi-o pupa şi-o muşca uşor de obraji, se îngrijora cînd făcea sfoara şi podul de sus, ca nu cumva nepoata lui să se rupă-n două şi-i zicea cu drag „iubească-te Dumniezo şi Maica cea Sfîntă” Acolo în braţele lui se simţea ea iubită, acolo se simţea ocrotită şi ferită de toate relele pamîntului.

-Bunicuţuuuu meeeeu, îngînă ea. Ştia că asta o enervează şi mai tare pe mă-sa, dar nu-i păsa; aşa se simţea şi ea răzbunată pentru palma aceea umilitoare şi pentru multe altele pe care le-ncasase.
– Taci că se uită lumea la noi, îi zise mama printre dinţi.
– Lasă c-o să-ţi pară ţie rău cînd n-o să mă mai vezi, o să vii odată acasă şi n-o să mă mai găseşti.
– Da’ unde-o să te duci?
– În lume.
-În lumea crăpată? Mama rîdea, iar fata o ura şi mai tare.

Ajunseră în gara mică, se aşezară pe-o bancă de lemn, scorojită toată şi scrijelită cu numele altora ce stătuseră pe ea şi mama o trase spre ea şi-o luă în braţe. Fata se opuse puţin, mai mult de formă şi i se cuibări la piept. Mirosea a ţigări, a mama ei.

Mai suspină din cînd în cînd şi se-ntrebă în gînd: Oare de ce mă iubeşte doar după ce mă bate?”

Anunțuri
22 comentarii leave one →
  1. Iunie 4, 2010 21:38

    Mă copleşeşti Georgiana 🙂

  2. Iunie 4, 2010 22:09

    🙂 nush pe care blog am ajuns prima data, pe alt tau sau pe al angelei. draguta povestioara. amuzant insa e cum plingeti voi cind la una, cind la alta 🙂 sunteti haioase 🙂 spor 🙂

    • Iunie 4, 2010 22:14

      Multumiri pentru aprecieri si pentru vizita! Asa suntem noi, mai slabe de inger 😀 Însă nu te lăsa dus de aparenţe! aş pune icon-ul ăla cu rânjetul, dar nu-ş de unde să-l iau!

      • mishulake permalink
        Iunie 5, 2010 1:20

        ” asa suntem noi, mai slabe de inger” !,
        bre , lasati textele astea , suntem in secolu 21 !

  3. Iunie 4, 2010 22:34

    la unele plangem, la altele radem cu lacrimi… asta inseamna talent si suflet. :-*

  4. kida permalink
    Iunie 4, 2010 23:59

    wow!! te viziteaza vipurile! ce fain, comenteaza abjectu la tine!!! cum facusi sa-l atragi?

    ce frumos a scris angela……. 😦
    multumita domnului abj v-am descoperit si eu 🙂 georgiana, ai un blog superb! va pup!

    KD }{

  5. Iunie 5, 2010 12:28

    Eu nu am plâns. Aşa îs unii copii când ajung la bunici, devin mai răsfăţaţi şi nu vor să plece acasă. Acum palma nu e justificată, sunt împotirivă, poate o dojană ar fi fost mai indicată. În ce mă priveşte, mie nu prea mi-a plăcut la bunici. După trei zile sunam acasa…eram dacă vrei..mai tătos :))

  6. Iunie 5, 2010 13:01

    Georgiana ,copii nu trebuie batuti,dar trebuie sa li se vorbeasca si nervii omului matur trebuie sa fie lasati la usa cand intra in casa unde se afla copii,un weekend minunat 🙂
    p.s.ai o dedicatie muzicala.
    Iti cer incuvintarea sa te trec in blogroll,dar sub ce nume?!,astept raspuns.

  7. Carmen Negoita permalink
    Iunie 5, 2010 15:34

    N-am înţeles palma mamei la rugămintea fetei. Chiar nu-i găsesc nicio justificare. Era suficient să stea de vorbă cu ea şi lucrurile s-ar fi rezolvat. Mă regăsesc oarecum în fetiţa aceea. Când mă anunţau ai mei că plec la bunici, eram cea mai fericită. Nici nu mai reuşeam să dorm în noaptea dinaintea plecării. Dar când trebuia să mă ia de acolo şi să mă aducă acasă, era jale. Plângeam de parcă urma să nu-i mai văd niciodată. Bunica a fost cea care m-a răfăţat mult. 🙂

  8. Iunie 5, 2010 16:11

    Mda, negativ personaj mama aia… Şi mai şi mirosea a ţigări. Deci, conform schemelor din filmele americane, era o vicioasă cu potenţial criminal. Hmm!

  9. Iunie 5, 2010 16:48

    @kida, multumesc pentru vizita si pentru aprecieri! Cat despre abject, n’am facut nimic deosebit sa-l atrag, asa sunt eu> irezistibila! 😀 Te mai astept pe aici pen’ca ca esti dragalasa!
    @Cristi, eu nu mergeam deloc la bunici, nu erau f primitori, ca sa zic asa. Pe mine m’a impresionat povestea in sine 🙂
    @Octav, ma poti trece in blogroll, desigur, sub ce nume vrei tu! Te trec si eu pe tine si’ti pun aceeasi intrebare: sub ce nume? Uikend frumos!
    @Carmen, probabil mama n’avea tigarile la ea …. Un uikend insorit iti doresc! Pupici!
    @Melami, fa si tu o schema… terapeutica! Ce le prescrii mamelor nebune?

  10. Iunie 5, 2010 17:46

    foarte sensibil…mi-a placut.

  11. Iunie 5, 2010 17:50

    Georgiana,poti sa ma treci Octav,uikend insorit!
    p.s.Eu te trec Georgiana.

  12. Iunie 5, 2010 18:25

    Georgie, eu n-o consider nebună, că nu i-a băgat încă deştele în priză, n-a închis-o în ţarc, n-a legat-o de par, în curte. Cred că e doar o ţâră nefericită şi copleşită de probleme. Iar copilul vrea exclusivitate sub toate aspectele.
    Şi-apoi, ataşamentul ei nefiresc faţă de unchi spune ceva despre relaţia ei cu tatăl… care cred că scârţâie mai mult decât cea cu mama. Mă rog, supoziţii…

  13. Iunie 5, 2010 19:44

    dap… am mult de cetit, vad… ‘mi place 🙂 le luam pe rind 🙂

    • Iunie 5, 2010 19:51

      Abj, prea multe n-ai de cetit din mai multe motive:. As vrea sa amintesc doar doua: n’am talent si scriu rar! In concluzie nu-i un blog de mare angajament 😀 Oricum, ii sunt recunoscatoare macar pentru faptul ca te-am cunoscut.

  14. Iunie 5, 2010 20:15

    servus…
    frumoasa poveste… si dorul acela de „la tara”…
    cele bune!

    • Iunie 5, 2010 20:22

      Da, scrie bine tare Angela noastra!
      Toate cele bune si tie, Flavius! Merci de trecere.

  15. MARIEAN permalink
    Iunie 6, 2010 1:50

    Bun . No comment.

Trackbacks

  1. PA – Drum spre devenire – preambul « Cristian Dima
  2. SCRISOARE « Carmen Negoita PHOTOGRAPHY BLOG

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: