Skip to content

Dor de România

Septembrie 23, 2010

Autor: Alin Fumurescu

NOTĂ: Am primit acest text printre multele mesaje care circulă pe Internet. Nu l-aş fi citit, dacă nu aş fi cunoscut expeditorul.
L-am citit şi m-a durut. Ca unul care se află printre cei plecaţi, nu pot să mă pronunţ fără a intra într-un „conflict de interese”. Dacă am refuzat acuzaţiile celor  care susţin că nu pot vorbi despre realităţile din România dacă nu (prea mai) locuiesc acolo, refuz şi să mă transform în acuzator. Textul, însă, merită citit. Doare până la prăsele, credeţi-mă.

Te arde. Ştiu că te arde. Dar dacă vii în România, aşteaptă-te să găseşti aici o societate profund polarizată, profund schizoidă. Din ce în ce mai polarizată şi mai schizoidă de la an la an. Mă tem că ai să găseşti – ca şi mine – o majoritate ponosită, subjugată compromisului şi lipsită de drepturi, despuiată până şi de propriile potenţialităţi, peste care tronează vulgar şi arogant o minoritate, îndrăznesc să spun ucigaşă, cu „gipane” supradimensionate, gata să te spulbere cu zile pentru singura vină de a te fi aflat în faţa scumpilor lor bolizi, gata să te stâlcească în bătaie pentru simplul moft de a-i fi încurcat în grandomania lor fără limite. Sunt indivizi care şi-au pierdut orice reper nu doar creştin, ci uman.

Iar lege nu există. Decât, poate, pentru proşti, în fond, asta e şi ideea. Sărmanii îi urăsc pe bogaţi, îi dispreţuiesc pentru comportamentul lor, dar în adâncul inimii îi invidiază, le admiră viaţa şi ar vrea să fie ca ei. Să poţi ajunge din terorizat terorist, iată visul ce merită visat!

Oamenii au uitat să(-şi) vorbească şi latră. Se comunică aproape monosilabic: băi, măi, vino, du-te, hai, mă-ta; toate formulele de politeţe, de bunăvoinţă, cuvintele acelea galante, cu consistenţă, noimă şi duh, care te îmbogăţesc, care îţi descreţesc fruntea şi îţi fac ziua agreabilă – mulţumesc, bună ziua, ce mai faceţi, mă bucur pentru dumneavoastră – par să fi ieşit din uz. Trăiesc numai în dicţionare şi, din câte îmi dau seama, dicţionare nu prea mai foloseşte nimeni.

Lumea se îmbulzeşte în zona ta privată la bancă, la poştă, la magazin.
Lumea nu e senină şi demnă. Lumea care „se descurcă” e mereu grăbită, repezită, agresivă. În realitate, se fuşereşte la greu, şi totul pare dus numai până la jumătate. Hai, maximum până la trei-sferturi, după care „e bine şi aşa”, se schimbă brusc direcţia, viziunea, prioritatea.

Fidelitatea faţă de un principiu asumat e taxată drept rigiditate, criteriile-s bune doar în teorie. Flexibilitatea e cuvântul de ordine azi, mai ales cea morală. Se practică, în plus, o exhibare degradantă, greţoasă a sexualităţii; senzualitatea femeii nu mai e cu perdea, e pornografie; machiajul e greu, decolteurile – adânci, bărbaţii – aţâţaţi în animalicul lor. Lucrurile sfinte sunt subiect de banc, iar spaţiul public este nespălat.

De gura adolescenţilor să te fereşti. Mulţi dintre ei nu mai respectă nimic şi pe nimeni, nici chiar (de fapt, asta în primul rând) pe ei înşişi.
Ruşinea a murit, cuviinţa îşi dă ultima suflare.
Prin cartiere, cofetăriile s-au transformat în cazinouri.

Manelele au evadat din muzică şi s-au instalat în haine, în arhitectură, în maldărele de gunoaie din mijlocul parcurilor naţionale, în drujbe şi în termopane. Kitsch-ul acoperă ultimele bastioane ale solemnităţii şi ale decenţei. Piese de o frumuseţe elegant trasată cad în mâinile unor demolatori nu doar fără cultură, ci lipsiţi chiar şi de acea înnăscută delicateţe în faţa purităţii simple. Unii demolează chiar construind. Demolează autenticul şi frumosul, sluţesc peisajul şi handicapează sufletele privitorilor.
Natura, creaţie a lui Dumnezeu, e incendiată, braconată, furată, retezată la pământ, lăsată să se irosească sub scaieţi.
Aşa tratează mai-marii darul. Ţara-i un SRL. Al lor.

Preoţia se vinde şi se cumpără, moşiile sufleteşti se tranşează ca şi imobiliarele. Spiritul trebuie ancorat cu lanţuri în trotuar, că nu cumva să leviteze. Trebuie îndesat cu talismane din pleu. Crucile trebuie împănate ca nişte ţoape ale tranziţiei, cu flori de plastic îndesate în jumătăţi de PET-uri pline de praf. Evlavia se exprimă în doze mari de beton, în pseudo-icoane şi în podele sclipicioase.
Lucrurile bune trebuie să fie mari. Bigotismul a devenit virtute şi vorbeşte în citate aproximative. Ai senzaţia că sufletele rătăcesc răzleţe undeva într-un gulag invizibil, iar trupurile derutate, tracasate de griji, se preumblă singure, pustii şi pline de riduri de colo până colo, punându-şi ca unic ţel banul – fără de care eşti nimeni. Dacă nu ai bani, nu ai drepturi, nu primeşti respect, nici îngrijire, demnitatea persoanei umane stă în dimensiunea portofelului, în succes, în numărul de plecăciuni efectuate periodic faţă de pile suspuse.

La cantitatea de muncă şi de stres pe care o presupune, o minimă prosperitate te costă sănătatea, căsnicia şi viaţa personală. Toţi vor să ajungă bogaţi repede, doar o viaţă au, şi ea se consumă integral aici, între hoţi şi şmecheri, în această perpetuă senzaţie de nesiguranţă. Da, aşteaptă-te ca în România să te simţi în nesiguranţă.
Aşteaptă-te de asemenea să găseşti lucruri mai proaste decât „dincolo” la preţuri mai mari decât „dincolo”, la salarii mai mici decât „dincolo”.

Cine mai are oare instinctul de a produce realmente ceva, şi încă lucruri de calitate? O mai fi viu instinctul acela al ţăranului harnic şi cu scaun la cap de a diversifica, de a fi pregătit, de a umple hambarul cu lucrul mâinilor lui? Ori pasiunea meşteşugarului de a lăsa ceva solid în urmă, peste generaţii? Mai ţine cineva la ideea lucrului durabil şi bine făcut ca la o satisfacţie personală? Nu pot să îţi dau mari speranţe. Se practică intermedierea, comerţul, mutatul dintr-o parte într-alta a lucrurilor produse de alţii. Se practică mulsul.
Mulsul de bani de la stat, mulsul din fonduri europene. Toată ţara pare o ţeapă. Totul pare gestionat, legiferat şi administrat, de parcă ar avea în vedere un unic obiectiv: ţeapa. Cât mai mare şi cât mai repede.

Aşteaptă-te ca acela care a comis o ilegalitate să îţi pretindă să plăteşti în locul lui, iar dacă refuzi să o faci, să se indigneze că „nu e drept”.
Şmecheria e numai a lui, dar vinovăţia e la comun, ca la comunişti. Când e de luat, să ia singur, dar când e de dat, să dea toţi. Pretutindeni manipulare, dezinformare, naivitate întreţinută, sărăcie. Democraţia nu funcţionează, fiindcă dacă ar funcţiona ar însemna că poporul ar avea puterea, or eu nu văd asta niciunde. Educaţia e dinamitată, după cum e şi familia. Copiii rămân de izbelişte, devoraţi de oboseală, precaritatea materială, visele consumiste sau ambiţiile de carieră ale părinţilor.
Sănătatea e un cadavru în putrefacţie, iar – dacă-mi permiţi metafora – la morgă nu funcţionează nici frigiderele, nici aerul condiţionat.
Agricultura e în colaps; turismul e o glumă sinistră (avem brand, dar n-avem produsul propriu-zis); sportul e cvasi-inexistent. Drumurile sunt omor cu premeditare.

Ai senzaţia că ţara nu e guvernată. Ai senzaţia că singurul care mai duce la o coeziune de vreun fel e fotbalul. Vei resimţi cu o acuitate dureroasă dezagregarea, disoluţia, absenţa oricărei strategii a poporului român pentru poporul român. Cine suntem? Cine vrem să fim?

Dacă îţi pui asemenea întrebări, dacă te interesează ce cerem noi de la noi înşine ca neam şi ca stat, unde anume avem de gând să ne poziţionăm în matricea naţiunilor, din punct de vedere cultural, politic, economic, unde ne vedem peste zece ani şi ce întreprindem, concret, pentru asta, mă îndoiesc că vei afla în ţară un răspuns.

Oamenii nu mai cred, nu mai speră, nu îi mai motivează nimic decât interesul propriu, chinurile şi frustrarea acumulată, dar zac inerţi civic, vociferând inutil în faţa televizorului sau pur şi simplu epuizaţi, preferând să se lase conduşi. Direct în stâlp sau în şanţ. Pare că nu-i mai şochează nimic, nu-i mai oripilează nimic, nimic nu li se mai pare strigător la cer.

Patria e enclavizată. Căci da, singurele care mai trăiesc, care mai respiră cât de cât normal, care mai ţintesc către ceva, care nu au fost carbonizate încă în acest război civil mocnit, dar generalizat sunt câteva discrete enclave de dreaptă judecată, de deschidere, de iniţiativă, de profesionalism, de activitate creatoare, de revoltă şi construcţie, de demnitate, de mărturisire, de creştinism autentic, de delicateţe revigorantă, de dăruire şi bunătate, de gândire pe termen lung, de convingere în nişte valori perene, clare şi nenegociabile. În faţa acestor oameni, care se încăpăţânează să dea ce au mai bun din ei în aceste condiţii (pe care tu abia reuşeşti să le suporţi în trecere), îţi vei pleca fruntea şi te vei simţi inferior. Unii zic că enclavele sunt majoritare şi probabil că e adevărat. Dar nemaiputând comunica între ele, neputându-se uni şi acţiona în front comun, sunt, practic, anihilate. Urletul ubicuu al imposturii îi ascunde, vrând să îi facă muţi şi invizibili. Caută să le discrediteze eforturile, îi bruiază şi descurajează sistematic, ca într-un plan perfid menit să convingă că verticalitatea aici e imposibilitate şi povară. Uneori reuşeşte. Enclavele bine-crescute îşi accept marginalitatea, efectuând mişcări retractile către forul interior al propriei fiinţe, refugiindu-se în anonimat ca să se salveze măcar pe sine. Înţelepciunea lor proaspătă, răbdarea lor purificatoare se transmite ca alchimia numai pe filiere de iniţiaţi, iar copiii lor vor suferi precum ciudaţii şi inadaptaţii societăţii.

Vino, dacă însetezi tare, dar ai să pleci mai îndurerat şi mai confuz, realizând că, de fapt, alternativa perpetuă în care trăieşti, dulcele intangibil, posibilitatea acelui acasă la care visezi mereu şi-n care, ca emigrant român, eşti suspendat o viaţă întreagă, de fapt nu există.
A murit şi, încet-încet, va muri şi în tine.

… împotriva prostiei zeii înşişi luptă în zadar …

Anunțuri
29 comentarii leave one →
  1. coralie permalink
    Septembrie 23, 2010 20:25

    auch! dureros de adevarat!

  2. cristiangheorghe permalink
    Septembrie 23, 2010 22:25

    Încerc să fiu mai optimist decât cel care a scris textul de față. Încerc.

  3. Septembrie 23, 2010 22:44

    Subscriu .

  4. Septembrie 24, 2010 8:04

    Dupa cum bine stim cu totii : „Frumusetea e in ochii privitorului!”, asa ca eu incerc sa ma amagesc ca totul e bine (cu loc de mai bine), nu vreau sa-mi tulbur echilibrul interior cu negativism!

  5. Alexandru permalink
    Septembrie 24, 2010 9:17

    Multumesc,Georgiana!

    Parca are o si mai mare greutate daca e spus si de altul,daca e spus de unul care nu mai este aici.
    M-am incapatinat sa ramin intii imediat dupa Revolutie.Ziceam ca cineva trebuie sa si munceasca,sa zideasca ceva in tara asta,ca nu din turcisme si ungurisme trebuie sa ne ridicam.Se pare ca sint printre cei care s-au inselat cind s-a confundat democratia cu indisciplina,cu neseriozitatea,cu pretentiile.
    M-am incapatinat sa ramin,pentru ca cineva trebuie sa iubeasca tara,oamenii,istoria.E greu.
    Ai vazut si tu Georgiana.Chiar si in Cluj bancherii au construit dementii arhitectonice linga bijuterii pastrate din Evul Mediu.
    E greu,pentru ca nu mai vezi pe strada chipuri luminoase-au fost doar doi sau trei ani dupa 1989.E greu pentru ca „Uritul” este prezent si tipa sa fie sigur ca nu-l poate ignora nimeni.
    Aproape ca am ajuns sa cred ca iubesc numai geografia tarii,cind am vazut si constatat ca se ucide romanismul,romanitatea-in comunism ii iubeam si compatimeam pe cei din Ucraina,din Moldova,din fostul Cadrilater,din Banatul Sirbesc,ca sa zic numai de cei di-mprejur-acum …
    M-am incapatinat sa cred ca mai sint Romani si constat cu bucurie ca da,sint.Aici pe bloguri am gasit o gramada.
    Idraznesc sa cred ca totusi,este doar o etapa urita din istoria noastra si ca va dispare.

  6. Alexandru permalink
    Septembrie 24, 2010 9:26

    Am incercat ieri de vreo cinci ori sa-mi deschid o pagina aici,dar n-a vrut.Ori nu stiu eu destula engleza sa pricep,ori nu fac ceva.Nu stiu.Voi mai incerca.
    Parca mi-ar place sa vina si pe la mine,in vizita,oameni care incep sa-mi fie dragi…

    • mishulake permalink
      Septembrie 24, 2010 16:29

      @ Alexandru !
      Daca vrei sa iei o fatza umana potzi intra aici : http://it.gravatar.com/
      Eu asa m-am descurcat, da’ cred ca merge si http://engravatar.com/
      Pen’ca sa-tzi faci webblog poate te ajuta gazda d-aci, da’ cre ca-i dusa d-acasa ( ! ( ca vaz ca-i cam scumpa-n vorba de la o vreme…!

      • mishulake permalink
        Septembrie 24, 2010 16:39

        Bagai doo linckuri si intrai la moderare ! Am zauitat!

    • georgiana permalink*
      Septembrie 24, 2010 17:11

      Alexandru, intra pe http://www.wordpress.com si acolo in stanga ai ceva de genul Express yourself. Start a blog si un buton portocaliu pe care scrie Sign up now!. Spor la trebi, de acolo te descurci sigur! Daca totusi intampini probleme, scrie-mi pe mail si te consiliez!

  7. kekee permalink
    Septembrie 24, 2010 9:49

    $ Alexandu
    Da e o etapă urâtă, dup-aia o să vină una şi mai urâtă.
    Uită-te la istoria poporului român e o înşiruire de etape urâte.

  8. mishulake permalink
    Septembrie 24, 2010 10:04

    Subscriu si io la textu’ asta ! Adica-s de acord, chiar de exprima banalitati pan-la urma urmii ! Hai sa deschidem o carte de istorie, sa mai ascultam povestile bunicilor, nu-i nimic nou, necazuri au fost si vor mai fi, intr-o forma sau alta. Da’ tare as fi vrut un text d-asta prin anii 50-80, in dictatura aia , nu asta !

  9. Septembrie 24, 2010 10:11

    Desi e adevarat tot ce scrie aici, totusi e foarte mult negativism care se transmite tuturor celor ce citesc acest text! Exista o parte frumoasa in orice!…Ma rog…aproape in orice! Incercati sa descoperiti aceasta parte si veti gasi resurse sa infrumusetati si alte lucruri in jurul vostru! Altfel ar trebui sa fugim toti din tara, vrem, nu vrem, caci cu moralul la pamant nu putem construi…eh…nimic (pentru noi insine)!

  10. Alexandru permalink
    Septembrie 24, 2010 10:48

    Alin Fumurescu este unul din cei care iubesc Romania.
    A terminat medicina la Cluj.Si el,a cunoscut personal pe citiva din cei care au murit la Cluj in 1898.Dupa revolutie a pus bazele ziarului „NU”,apoi a fost redactor sef la Ziua.A scris teatru,jucat pe scenele din Cluj si Tg.Mures.Cind Ziua n-a mai fost ce trebuia sa fie,a plecat.Acum este in USA.Colaboreaza in continuare cu reviste si ziare din tara si-l doare ca este acolo.Toate doctoratele (inca doua),toate posibilitatile pe care le are acolo,nu pot sterge dorul.
    A scris textul de mai sus dupa ce a fost pe acasa….

  11. mishulake permalink
    Septembrie 24, 2010 15:45

    ” Înainte de schimbarea statului şi instituţiilor ar trebui să încercăm a ne schimba pe noi înşine. Altfel rămânem la văicăreală. De abia apoi, în calitatea recăpătată de oameni respectuoşi şi respectaţi, putem repara lumea în care trăim. Aşa nu vom mai alege golani să ne conducă. Aşa nu vom mai fi ascultători, aşa nu vom mai crede minciuna din care se hrăneşte impostura. ”

    Nu va spun cine a zis asta! va las pe voi sa ghiciti/ gasiti, dar nu cred ca-i important. Sau, mai stii?

  12. Alexandru permalink
    Septembrie 24, 2010 16:47

    Fixerule,este frumos aici!Geografia,de exemplu.Macar pentru frumosul care mai exista-ca daca se-apuca cei de la Gold sa distruga Rosia Montana,se mai distruge pe linga si inca jumatate de tara.
    Faptul ca povestim despre asta si „subscriem”inseamna deja ceva,vor urma in mod sigur si alte…

    • mishulake permalink
      Septembrie 24, 2010 17:35

      @ Alexandru !
      ” Fixerule,este frumos aici!Geografia,de exemplu.”

      -Bre ! au estia , rushii, neshte geografie de neuitat ! Siberia par egzamplu !

  13. Alexandru permalink
    Septembrie 24, 2010 16:51

    Ca „fiecare pasere pre limba ei pere!”
    asta daca asteptam sa faca implozie

  14. Septembrie 24, 2010 17:42

    nu am putut sa-l citesc pana la capat, asa ca ah hotarat sa revim, oarecum mai pregatit….

  15. Septembrie 24, 2010 17:44

    Așa m-am săturat de textele astea impecabil scrise, din care răzbate disperarea! Le-aș da pe toate pe un dram de acțiune întru îndreptarea lucrurilor. Cine credeți că le citește în afara noastră, care oricum gândim la fel cu autorii lor? E o formă de vanitate la urma urmei. ”Iote cât suntem de deștepți și analitici!”Cui folosește disecarea asta perpetuă a realității incomode din jur neurmată de acțiune?!
    Și acum, că tot mi v-am ridicat în cap, vin cu altă întrebare: Alin ăsta, dacă tot a făcut medicina în România, pe banii statului român, pe AI MEI la urma urmei, de ce naibii nu-și profesează meseria și nu vindecă oameni, așa cum a jurat la terminarea facultății?! Abia după ce voi afla că o face, sau că măcar a făcut-o câțiva ani, voi considera că merită să-i judece pe alții.
    Noa, că m-am răcorit! 😀

  16. Alexandru permalink
    Septembrie 24, 2010 19:55

    „Viitoarei veri incalzite” pot sa-i spun ca a fost medic la Cluj pina in 1990.Cam cinci ani.
    In legatura cu studiile si banii,cam asta-i reprosam si eu presenintelui cind ii indemna pe medici sa plece.

    • Alexandru permalink
      Septembrie 24, 2010 20:53

      „Calduto-n viitor”,omul a scris ce a constatat cind a venit in tara.Oare ar trebui sa faca el ceva sau noi cei care sintem aici,cei care traim aici?
      Scuze daca textul ti-a produs un disconfort!
      Georgiana si tu te rog sa ma ierti.Preluind de la mine textul ti-ai suparat un (o?) prieten mai vechi.

  17. Septembrie 25, 2010 20:46

    Auzi fată, acolo pe hartă în dreptu’ meu e un copac? Adică io trăiesc în pădure? Am să fac răclămaţie!

  18. Septembrie 28, 2010 10:10

    Adevar.

Trackbacks

  1. Grădina Labirint… (21) « Cristian Dima
  2. MUZEUL SATULUI DIN SIBIU (15) « Carmen Negoiţă FOTOGRAFII ŞI GÂNDURI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: