Skip to content

Poveste cu şoricei

Februarie 24, 2011

Acum… să tot fie vreo opt ani, determinată de oareşice lipsuri, am decis eu, de nebună- aş putea zice-, să plec în Italia unde aveam să rup norii şi să fac bani cu nemiluita. În zadar au încercat ai mei să mă convingă că nicăieri nu umblă câinii cu colacii-n coadă şi că-i foarte posibil să mă întorc cu coada între picioare! eram prea hotărâtă şi cum nu mă puteau lega de calorifer, am plecat. N-am plecat singură, ci cu sora unui amic – amicul având deja ani buni de trăit acolo. Odată urcată-n microbuzul via Milano, m-au năpădit lacrimile şi zău că-mi venea să cobor la prima haltă. Ce ţi-e şi cu sufletul ăsta păcătos… Şi dusă-am fost.
În fine, după vreo două zile de chin petrecute într-un scaun, cu genunchii la gură, am ajuns în extraordinar de marele – Milano. Dragii de ei, şoferii, ne-au lăsat undeva la o benzinărie şi şi-au văzut în continuare de drum. Mă simţeam de parcă eram picată de pe altă planetă. După enşpe mii de indicaţii primite prin telefon de la amicul „milanez” şi după trei metrouri schimbate, am reuşit s-ajungem acolo unde aveam să locuiesc pentru numai şase săptămâni. Undeva pe strada Garibaldi, la un bloc cu patru etaje într-un apartament cu două camere. Într-o cameră stătea proprietarul, de naţionalitate arab şi în cealaltă noi – noi adică eu, amica, fratele amicii, încă un român şi 3 arabi. O cameră imensă, insalubră, cu paturi supra etajate. Eu m-am nimerit în patul de la perete – mucegăit de felul lui – , că-s „băftoasă”, de aia! N-am să vă povestesc despre cum nu puteam să adorm din cauza sforăiturilor celor cinci masculi din cameră, nici despre faptul că nu înţelegeam nimic din ce vorbeau, majoritatea fiind arabi şi nici de flocăraia neagră (pana corbului) pe care-o găseam în fiecare dimineaţă în baie.
Dar, să nu uităm totuşi că eu am decis să suport toate astea cu un scop bine definit: acela de-a face bani. Mă amuz acum, dar atunci simţeam că mă duc cu creierii capului rău de tot. Foarte greu de suportat şi numai cei care-au făcut ca mine ar putea confirma.
Amicul ăsta de era deja acolo de ani de zile nu prea m-a ajutat şi brusc am realizat că mi-am pus prea mari speranţe în el. Puţin cam prea dezamagită, am dat fuga la chioşcul de ziare de unde mi-am cumpărat un ziar în mare parte plin de anunţuri cu oferte de locuri de muncă – Seconda Mano. Măi fraţilor, nimic nu era de găsit! toţi cereau acte doveditoare că ai drept de muncă, limbă italiană etc şamd. Cu chiu, cu vai, am găsit un post de menajeră la o vilă, undeva pe lângă stadionul San Siro, la nişte bogătani care, aveţi cuvântul meu de onoare, şi-au bătut joc de mine la modul cel mai porc posibil. N-am să intru în amănunte acum, c-ar însemna să mă întind prea mult, dar hai să vă dau doar un  exemplu: deşi aveau maşini de spălat (două la număr), mă puneau să le spăl toate rufele la mână inclusiv blugi, flanele de lână, geci, deci chestii dintr-astea destul de greu de manevrat. Mă rog, din primii mei bani câştigaţi acolo, m-am dus la piaţă de unde mi-am cumpărat două kilograme de portocale roşii. Nu ştiu cum s-a spart plasa, dar am ajuns acasă doar cu vreo cinci, de unde şi vorba aia: la omul sărac, nici boii nu trag. Poarta casei era una grea, metalică pe care aproape de fiecare dată mi-o scăpam în cap, nu mă întrebaţi cum reuşeam, cert este că fruntea mea era hopuri dâmburi. Toate erau parcă împotriva mea.
Mi-era din ce în ce mai greu, plângeam în pernă în fiecare seară, mi-era un dor cumplit de cei de acasă. Aş putea să zic, fără să exagerez că trăiam o dramă. Şi toate astea pentru ce?
Doar şoricelul pe care l-am luat cu mine îmi mai aducea un zâmbet pe chip. Cum care şoricel? Cel din dreapta e soţul şi cel din stânga sunt eu. Aşa am hotărât noi. Şoriceii ăştia de-i vedeţi în fotografia de mai jos, sunt primiţi cadou de soţul meu la împlinirea vârstei de 18 ani. Erau cusuţi de mânuţe, erau un tot. La plecarea mea din ţară, i-am despărţit. El a rămas cu cel din stânga (adică cu mine) şi eu cu cel din dreapta (adică cu el).  Dormeam cu şoricelul în pat, îl înveleam, aveam grijă să-i fie bine.🙂

Ca să nu mai lungesc vorba, după o lună jumătate am decis să vin acasă. A fost o lecţie de viaţă pentru mine din care-am învăţat că nicio comoară de pe lumea asta nu-i mai mare decât omul de lângă tine, cel care te iubeşte şi-ţi vrea binele necondiţionat.

37 comentarii leave one →
  1. Februarie 24, 2011 12:47

    ce bine că mai există şi oameni care să ţină şoriceii şi să-i învelească… şi felicitări, şoricei că aţi determinat un om să revină la hotărâri mai bune.

  2. Februarie 24, 2011 13:03

    frumoasa povestea! si emotionanta mai ales ca stiu cum e sa stai unu hais si altu cea dupa cum ti-am spus si la postul cu „inceputurile”

  3. Februarie 24, 2011 13:53

    jorji, că dragă îmi eşti. nici nu ştiu ce să îţi spun.😦 o astfel de experienţă nu este de ici de colo şi nu oricine recunoaşte adevărul aşa cum este.
    eu nu am plecat niciodată afară decât ca turist, iar ca turist vezi partea frumoasă. mai puţin a italiei care mie nu îmi place, nici s-o pictezi cu aur. nu zic, au locuri frumoase, dar oamenii, mizeria locurilor, vanitatea pe care o afişează că deh, sunt poporul roman… brrr…
    nu mă întind la povestea cu de ce nu îmi plac ei şi rămân cu gândul la tine. ai încercat şi tu ca mulţi. dar ca puţini ai recunoscut adevărul.
    îţi mulţumesc că te cunosc, om bun.

  4. Februarie 24, 2011 14:52

    Oricat m-as stradui, de data asta nu imi permit sa mai glumesc. Soricelul… tot soricel!

  5. Februarie 24, 2011 15:12

    Ce frumos ne-ai povestit, Georgiana! Bine ai făcut că te-ai întors la „şoricelul” tău! Alături de omul drag…poţi să muţi şi munţii!Important este să fiţi împreună.
    Să fiţi sănătoşi şi fericiţi!

  6. Traian permalink
    Februarie 24, 2011 16:00

    Io am s-o dau in gluma, ca altfel… Nu poarta alora era mica, erai tu prea ‘nalta !!

  7. Februarie 24, 2011 16:13

    Amicul ăla al tău… nu cred că era mare lucru de capul lui. Hai, că tu erai o străină, mai înțeleg; dar s-o ducă pe sora lui în asemenea condiții… M-aș lipsi bucuroasă de așa amic.

  8. Februarie 24, 2011 17:16

    Fata, da ai facut ce-ai desfacut si m-ai facut sa plang. Si a picat cum nu se poate mai bine postarea, penrtu ca tocami am o oferta de munca afara. Nu in Italia, dar.. pe aproape. Si tot stateam asa in cumpana. Sa ma duc? Sa nu ma duc? Dar acum, citind…nu ma mai duc. Multumesc!

  9. Februarie 24, 2011 17:21

    A fost un dus rece..noroc cu soriceii.. :)) Se mai intampla si la alte case, depinde din ce unghi privesti:
    In 2000,zisei ca sparg piatza Craiovei…Canci!Plecai cu vreo 300 marci,sa fac piatza din Vidin praf…Bei,frate,de nu le ai cu comertzu si nu esti pe felie,stai re.acu acas’..Ca asa patzii io la vecinii nostri..Luai bacu’ la Calafat ,cine mai era ca mine,marcile erau in boznar,eram in bulan…Ma uitai io la aia cu care mergeam,erau coclitzi,stiau ca pe tabla -nmultirii ce se cere pe piatza noastra..Io ,canci…Din vorba-n vorba, intelesei ca ficatzii erau la pretz bun,la caserole,da’ vamesii din Calafat ne zisera la plecare ,ca daca luam ficat din Vidin, pun motorina pe el…Cum adica?In fine,ne primira bulgarii cu urale-n Vidin,stiau ei ce stiau,bateau din palme..Bine asa!Luai taxiu,sa ma-ncadrez in timp…Imi luara baietzii 15 marci,cu conditia sa vin tot cu ei…Ajunsei io in piatza,ma uitam ca la alte alea…Ce r.eac sa cumpar?Ciocolata,cafea?Privii la pretzuri,mergea,da’ cat sa cumperi,le-oi vinde?Mai incolo vazui pufuletzi…Luau femeile cu sacu’..S-or cauta,da ‘ cum sa-i iau cu carca?Renuntzai si luai cascaval,mai ieftin ca-n RO,fro 10 rude si cincizeci de ciocolatzi cu alune..Timpu’ se scurgea ca la balamuc,ma uitam la ceas si eram invidios pe aia, ce se duceau la punct ochit,punct lovit..Lasa-i..!La iesire din Vidin,pana-n bac,mai lasai la bulgarii din vama cinspe marci,ca asa era tainu’..Sa ma lase cu cascavalu si ciocolata…Ii dadui,ca n-aveam ce face…Din vama noastra ,mai luai un cartus de tigari si o sticla de whiski,ca toti luau ,da ‘ mai mult,nu stiu de ce..Ajunsei la Craiova cu cascavalu’ si cu alelalte…Mi le cumparara rudele si iesii cu cinzeci de marci in pierdere…Nu ma mai dusei, d-atunci…

  10. Carmen Negoita permalink
    Februarie 24, 2011 18:26

    Bine că ai venit acasă. Oricât de rău ţi-ar merge la un moment dat, faptul că îl ai pe „şoricelul” tău aproape, te face să treci mai uşor peste. A fost o lecţie până la urmă care te-a ajutat să te maturizezi frumos.🙂 Te pupic!

  11. Februarie 24, 2011 18:36

    geo a mea..mi s-a pus un nod in gat cand am citit..
    exact,cine nu a trecut prin asta,nu stie cum e..
    poate ai citit si tu la mine experienta mea de inceput.
    mie imi plac ca soriceii stau din nou impreuna :))

  12. Februarie 24, 2011 18:43

    Asa se intampla de obicei. Romanii din Italia sunt tratati ca niste sclavi si nu pot sa inteleg de ce.Am un caz in familie, pe tata, care s-a gandit ca Turcia e numai lapte si miere. In doua saptamani s-a intors inapoi, dupa ce a facut pantofi intr-o „dugheana”, mult mai slab decat plecase:))) Soricelul ala e adorabil!Eu am o pisicuta de plus care mi-e draga si nu m-as desparti de ea cu niciun chip.Te imbratisez calduros si pufos:*:*

  13. Traian permalink
    Februarie 24, 2011 19:46

    …Si ca sa fiu rau, daca eram EU soricelul, tu nu plecai acolo singura, de oase rupte nu ne plingem nici pe la noi…

  14. Strigo permalink
    Februarie 24, 2011 21:36

    Induiosatoare povestea cu soricei …

    Ah, ce frumos sa va aveti! Distanta si chestiile astea nasolae prin care treceti impreuna, cred ca intaresc o relatie. O fac mai valoroasa.

    Bine ca s-a terminat cu bine! E nasol la inceput peste tot, mai depinde si peste ce oameni dai.

  15. Strigo permalink
    Februarie 24, 2011 21:38

    Traian, apoi daca ei i s-a casunat sa mearga, apoi vorba sefii „musai ca de voie buna”. Io zic ca-i bine ca a lasat-o sa-si faca damblaua, altfel ii reprosa toata viata ca si-a ratat sansa „unei mari cariere” :))

    Asta arata ca au incredere unul in altul si ca fiecare e liber si totusi impreuna. Ce frumos!

  16. Februarie 24, 2011 22:08

    Din fericire niciunul din noi nu a avut tentative de felul acesta. Poate ca uneori regretam, dar ne trece. Aici am lucrat la un moment dat exact o zi si jumatate la arabi. La jumatatea celei de a doua zile am plecat acasa si am terminat cu patronii straini, chiar daca (poate) am pierdut luand aceasta hotarare.
    Aveti grija de soricei (excelent cadou!) , sa nu mai fie niciodata despartiti! Imbratisari!

  17. pinguinu nuclear permalink
    Februarie 24, 2011 22:29

    saracii chinezi si indieni de la noi…🙂

  18. Februarie 24, 2011 22:56

    Oricum m-aş uita io la Liviu, din profil, din faţă, de jos, de sus… tot n-are meclă de şoricel😉 Pare mai degrabă om în toată firea…

  19. Februarie 24, 2011 23:02

    eumiealmeu, multumesc pentru vorbele tale frumoase.

    cool, 🙂

    psi, te pup si eu pe tine si ma bucur şi eu la rândul meu că te-am cunoscut! stii asta, nu?

    Virtuale, mulţumesc🙂

    Alex, toate bune şi frumoase şi de la noi pentru voi!

    Traiane, măi, uite la asta nu m-am gândit!😉

    Mel, nu-ţi mai zic că sor-sa a mers pe banii mei si nici până în ziua de azi nu i-am mai văzut înapoi… mda, amici de rahat!

    Minoki, ia şi stai acasă cu iubitul tău. Sfatul meu. Mă bucur c-am venit tocmai azi cu povestirea asta!! Te pup, draga mea.

    Viruse, şi tu ai rupt străinătatea-n două, ca şi mine! :)))))))))))

    Carmen, aşa-i! nu zic vai de mine, zic vai de noi!😀 te pup şi eu dulce!!!

    Scorpio, să ştii că-n timp ce am scris postarea m-am gândit pentru un moment la tine. Îmi dai un link de la tine?? hai că-s curioasă foc! Pupici.

    gia, nu toţi străinii sunt aşa, probabil am fost eu ghinionistă sau poate sunt prea legată de ai mei, nu ştiu. Sunt mulţi care rezistă, eu însă… Kiss şi de la mine pentru tine :*

    Traiane (din nou) , trebuia sa ma bata cu caloriferul, asa-i?:mrgreen:

    Strigo, tu stii cel mai bine cum este printre straini. Sunt si parti bune si parti rele. Uite, tu ai reusit, poate ai dat peste altfel de oameni, poate esti mai tare etc. Dar stii cum e, pana la urma, totul e bine cand se termina cu bine.

    Cafeluto, avem si o sa avem grija de soricei ca de ochii din cap. Iti promit! te pupez dulce de tot!

    Pinguinule, niste amarati. doar n’au venit de bine aici.

    Remi, n’ai imaginatie deloc! doar ti’am mai spus!😀 Pune-o pe Alice sa se uite de’acuma! offff!

  20. Traian permalink
    Februarie 24, 2011 23:12

    Giana (din nou ), eventual sa te lege de el !

  21. Una permalink
    Februarie 24, 2011 23:23

    mai Jorj, hai sa-ti tzuc urechiusele tale de soricioaica, ca m-ai emotionat de era sa inund tastatura🙂

  22. Februarie 24, 2011 23:28

    Una, întorc ţucurile alea înzecit! Sincer, când am scris-o nu m-am gândit c-o să emoţionze chiar aşa, adică nu mi-am propus asta. te pup şi să ştii că mi-a fost dor de tine. Apari aşa de rar…

    • Una permalink
      Februarie 24, 2011 23:41

      multumex, multumex, io mi-s p-acilea mai mereu, da is mai „low profile” acuma, CA COnvietuiesc cu o scurta depresie de sezon🙂

      • Februarie 24, 2011 23:43

        Una, se pare că toţi trecem prin asta… e-o stare de apatie generală🙂 Să-ţi mai zic că ninge de două zile încontinuu când noi ne aşteptam să vină primăvara? şi că am răcit a treia oară în sezonul ăsta? :(((

      • Una permalink
        Februarie 25, 2011 0:04

        incearca propolis, panaceul meu.
        primavara vine dupa sfarsitul lumii pe 15 martie, nu? mai facem un chef pan-atunci🙂

  23. Februarie 24, 2011 23:54

    ştiu jorji!😳
    pentru voi doi şoricuţi, cu drag:

  24. Februarie 24, 2011 23:59

    Psi, eşti o pisicuţă cu adevărat deosebită dacă dedici unor şoricei o melodie. Şi încă ce melodie! Frumoasă tare! Mulţumim muuuuuuuult! :*

  25. Februarie 25, 2011 0:07

    Una, ahahaha! ai cetit si tu aberatia aia, deci😆 Pai sa incerc si eu propolisul, sa nu ma prinda doamna cu coasa cu muci la nas!😀

  26. Februarie 25, 2011 1:23

    Asa m-ai impresionat cu soriceii tai ca n-am putut sa-ti sciu nimic dupa ce am citit si dupa ce i-am aratat si fetei mele.Si nici acum nu-mi vine decit:sa aveti grija de voi,soriceilor!Sa fiti mereu mina in mina!

  27. Februarie 25, 2011 6:19

    Mda! Aici sunt cu totul alte conditii. Noua dupa ce ne-am prezentat la imigration, sa le spunem ca intentionam sa raminem, ne-au dat pe loc o garsoniera, platita de guvern, si o diurna lunara. Asta pentru citeva luni pina am avut procesul pentru a fi acceptati si apoi pina ne-am gasit de munca.

  28. Februarie 25, 2011 7:06

    v-am trimis de dimineata si un e-mail la adresa georgiana.mocanu@gmail.com , astept sa-mi retrimiteti datele.
    Scuze pentru aceasta intamplare!
    o zi frumoasa!

  29. Februarie 25, 2011 14:41

    Geo,cu mare placere.
    http://scorpio72.wordpress.com/2010/06/20/inceputul-unei-noi-vieti/.

    continuarea este chiar in categoria ,,Schatzi meu….si se leaga de acest post.

  30. Februarie 26, 2011 8:34

    Era altceva daca plecai cu sotul, sau daca aveai intr-adevar o cunostinta de incredere (prieten ar fi fost lux!) care sa te primeasca sa stai acolo o vreme, macar.
    O vecina a mea a plecat in Italia, tot la Milano, acum ceva ani, ca sa-si poata intretine familia aflata in tara, sot pensionr si fiice studente. Mi-a povestit odata cat i-a fost de greu, si nici in ziua de azi nu ii e usor. Oamenii aceia la care se angajase ca sa ingrijeasca de niste batrani o tratau subuman, desi erau extrm de bogati, aveau pana si yaht. Imi povestea ca mancarea pe care i-o dadeau nu-i ajungea nici pe-o masea si fiindca nu avea voie sa umble la frigiderul lor fara sa le ceara permisiunea (pe care oricum o primea greu), manca noaptea ciocolata, plangand. Si acum tot de batrani ingrijeste,nu mai stiu cum ii e, dar am inteles ca a facut un contract care nu-i permite sa plece asa, tam -nesam, si pe de alta parte in tara ar fi muritoare de foame. iar de-acolo ii tine pe toti, si-au modernizat apartamentul, si-au luat masini… fetele ei sunt imbracate ca niste printese, amandoua… Mi-e mila de ea, totusi. Nu stiu daca se merita… dar ea a fost o femeie puternica (ceea ce eu nu voi fi in veci!) si a ales sa plece…

  31. Mai 26, 2011 15:45

    vezi, soarecii sunt simpatici, oamenii nu. in fond spunem acelasi lucruri🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: