Skip to content

Despre fluturi, cu dragoste

Aprilie 6, 2011

Azi am chef să vorbesc puţin despre dragoste, mai exact despre dezamăgirile pe care aceasta le poate provoca. Nu ştiu ce mi-a venit, probabil mă inspiră muzica de-o ascult acum la Romantic fm (varianta twist, pe care v-o recomand cu căldură), la ceas târziu din noapte. Şi cum e şi normal, am trăit şi eu o astfel de dezamăgire, ca mai majoritatea îndrăgostiţilor.
Eu am pătimit puternic după o relaţie care-a ţinut şase ani şi, da, a fost prima mea iubire. Visam să ne facem casă pe pământ, din chirpici, stăteam bot în bot cât era ziulica de lungă, ne certam pentru ca mai apoi să gustăm din dulceaţa împăcării, furam bani de la maică-mea din portofel doar ca să împart cu el un suc, mă luam cu ai mei de gât în cazul în care-mi sugerau c-ar fi bine să-mi mai văd şi de şcoală şi…. câte şi mai câte….Toată lumea era a noastră. Până într-o zi. Când a venit şi mi-a zis: Gata. Pur şi simplu.
Ce-am simţit?? Cum am reacţionat?  În primă fază l-aş fi pocnit, dar n-am făcut-o. Pentru ca mai apoi să pic într-o tăcere cu care am şi reuşit să-l scot din minţi. Şi-a plecat. Şi dus a fost.
Zilele ce-au urmat au fost cumplite. Nu-mi puteam imagina viaţa fără el. Mă durea. O durere organică, greu de descris în cuvinte. Parcă nici aerul nu-mi mai era suficient. Nu-mi puteam imagina că se poate nărui totul într-o clipă… Cum să-mi facă mie una ca asta? Am plâns tare mult, ba chiar aş spune că în prostia mea, ascultam melodiile  noastre preferate chestie care normal că-mi făcea mai mult rău decât bine. Practic, nu făceam nimic să trec peste. Mă obişnuisem, făceam un fel de concubinaj cu suferinţa. Nu mă mai bucuram de nimic, devenisem o tristă cu diplomă.
Suferinţa asta a mea deriva din sentimentul de neputinţă şi anume acela de a mai putea schimba ceva ca totul să fie ca înainte. Una peste alta, de ce iubirea asta -bat-o vina!- care părea nesfârşită şi inefabilă, a avut o finalitate?
De ce nu ţine o viaţă? De ce se diluează în timp?
Eu cred că verbul a iubi n-ar trebui să aibă variantă la timpul trecut.

45 comentarii leave one →
  1. Aprilie 6, 2011 9:20

    cred ca toti ne recunoastem un pic, intr-un moment sau altul al vietii noastre, in povestea ta! Ceea ce ai omis sa spui, sau poate a fost cu intentie🙂 este virsta cind ti s-a intimplat … patania! Cred ca influenteaza foarte mult felul in care resimtim un astfel de soc.

    • Aprilie 6, 2011 16:07

      cool, ai dreptate, dar suferinta asta cauzata de dragoste eu cred ca are aceleasi simptome la toate varstele….

      • Aprilie 10, 2011 21:58

        De acord cu tine.
        Ai descris foarte bine acele simptome. Iar eu le-am resimţit recent, la o vârstă la care credeam că numai adolescenţii mai suferă aşa din dragoste. Asta credeam ÎNAINTE. Acum am o altă părere.
        O întrebare: a dat cineva cu praf de nostalgie prin blogosferă? De ce s-a apucat brusc lumea să scrie sau să facă aluzii la iubiri trecute?

  2. Didina permalink
    Aprilie 6, 2011 12:01

    Și da, și nu!
    Poate că, cu vârsta, raționăm mai mult pe seama evenimentului, dar simțirea… fir-ar să fie , e la fel de intensă, doar că o exteriorizăm mai puțin, din decență, teamă de ridicol…🙂

  3. Aprilie 6, 2011 12:22

    La 20 de ani iubirea are rezonante puternice din hormoni. E proeminent trupeasca. Mai tarziu, la 40 e altfel, tocmai pentru ca e cerebrala, asumata, e o betie a mintii. Si cu cat e mai tarziu, la 60, e disperare.
    De suferit cred ca se sufera la fel de tare in toate cazurile.
    Dar n-as pune accentul pe suferinta ci pe faptul ca toti ne dorim iubirea si in ceea ce ne transforma ea. Ne cresc aripi.

    • Aprilie 6, 2011 12:51

      Ana, exact! de acord cu tine 100%. In cazul meu, s-a intamplat la 22, dar am vazut oameni si la 40 si la 60 suferind. din dragoste.

  4. Aprilie 6, 2011 13:57

    stand stramb si judecand drept cred ca e o stare oarecum nefireasca si din cauza asta trece la un moment dat, ca si raceala😉

  5. Aprilie 6, 2011 14:09

    Dulceaţa dragostei aduce cu ea şi reversul amărăciunii şi durerii. Cine nu a trecut prin aşa ceva? Chiar dacă seamănă cu nişte „înfrângeri” (şi sunt!), ele rămân acolo, în adâncul sufletului şi le purtăm cu noi toată viaţa. Tocmai speranţa ne face să nu cădem definitiv şi să ne dorim această împlinire!
    O zi frumoasă, dragă Georgiana!🙂

    • Aprilie 6, 2011 16:00

      Alex, asa-i. Fereasca Dumnezeu sa moara si speranta! Bineinteles, ca n’a fost cazul meu si nici nu este! sunt o optimista si-o visatoare incurabila!
      Zi faina si tie! Pupez.

  6. Aprilie 6, 2011 15:30

    Pentru ca nimic nu-i vesnic, Giana. Pentru ca tot ceea ce traim e parte din calatorie si calatoria are si zone in care terenul e plin de bolovani si ne julim genunchii si zone pline de pajisti cu iarba si flori din cele mai frumoase sau pe care nu le-am mai vazut vreodata.
    Faptul ca atunci ai simtit si ca simti si acum, inseamna ca esti vie.
    Asa e viata, asta e calatoria!
    Te imbratisez.:)

    • Aprilie 6, 2011 16:01

      Viv, ce frumos ai spus… am recitit de vreo trei ori… ce pot sa mai zic?🙂
      Te pup pe sufletel!!

  7. Aprilie 6, 2011 15:54

    iubirile de început, cele care se rup din neştiinţă şi fragilitate au în ele aroma unui început miraculos şi înalt… ele rămân în amintire pentru că sunt frumoase, aparte…
    de ce există trecut în iubire şi de ce există lacrimă?
    draga mea, dacă iubirea s-ar vinde în flacoane, oricât de bine ar mirosi şi-ar pierde din magie…
    frumoşi fluturii tăi.😉

    • Aprilie 6, 2011 16:04

      Psi, ba eu vreau iubire la flacon, na! Iaca idee de afacere: ia sa ma apuc eu de bagat iubirea in flacoane, ca am destula. sa vezi ce succes o sa am!🙂
      iti plac fluturii mei deci… ii port cu mine peste tot, nu le dau voie sa migreze nicicum! sunt egosita, stiu🙂

  8. Aprilie 6, 2011 15:55

    Pai stai asa, ca e dragoste si e boala. Bolnav am fost si eu pe la 18. Da’ rau! Culmea e ca eu am fost ala care a pus punct, ca mai apoi sa fiu si mai bolnav. M-am tratat eu cu altele, cum m-am priceput, na😀 , dar in zadar. Pina la urma, timpul s-a dovedit a fi singurul antidot.

  9. Traian permalink
    Aprilie 6, 2011 16:40

    Gianuca
    De aia se cheama prima dragoste, arde rau si-ti amintesti toata viata de ea. Nu cunosc pe nimeni sa se fi oprit la „prima dragoste”…

    • Georgiana permalink*
      Aprilie 6, 2011 20:13

      eu cred ca nicio dragoste trecuta nu se uita🙂 toate’s speciale in felul lor🙂

  10. Aprilie 6, 2011 16:41

    Georgiano, imi amintesc, si eu de prima dragoste franta, si de a doua…si de urmatoarea….si…e trist cand ne uitam in urma. dar acum , acum cand ne uitam la mandretilea astea ale noastre de barbati….eeeeee…..ce spui?

    • Georgiana permalink*
      Aprilie 6, 2011 20:14

      Minoki, pai da! traim si ne bucuram de prezent, ca cine stie ce ne mai rezerva viitorul🙂

  11. Aprilie 6, 2011 20:40

    Dupa nor ,apare si soarele..Pai,nu? :))

  12. Strigo permalink
    Aprilie 6, 2011 21:40

    E groaznica suferinta din dragoste!
    Dezamagirea aia si durerea…
    Poate de asta unii nu mai au curajul sa se indragosteasca. Si ii inteleg.
    Si totusi ce e mai frumos decat sa fii indragostit si iubirea sa iti fie impartasita? Io una nu cunosc alt sentiment mai frumos!

    • Georgiana permalink*
      Aprilie 6, 2011 21:46

      Strigoito, asa este! nu exista nimic mai frumos pe lumea asta! imi place cum le zici tu, cu insufletire, adica te si simt cand spui asta🙂

  13. Strigo permalink
    Aprilie 6, 2011 21:48

    Lasa periala, Gianuco😛

    • Georgiana permalink*
      Aprilie 6, 2011 21:50

      =)) =)) nu poa’ sa mai fie omu’ sincer in ziua de azi!😦
      Nesuferito!😛

  14. Aprilie 6, 2011 21:56

    Mi-a plăcut mult finalul: „verbul a iubi n-ar trebui să aibă variantă la timpul trecut”. Aşa ar trebui să fie… Mai trist este când se ajunge la negarea sentimentelor care au fost în mod sigur. Ce vedem la tv în aceste zile….ştiţi şi voi la ce mă refer. Şi e păcat. E păcat când doi oameni care s-au iubit sincer şi frumos, îşi devin duşmani unul altuia. Şi nu mai ştiu să păstreze în suflet ceea ce a fost frumos, ceea ce au reuşit să zidească împreună, atât cât s-a putut… Oare nu se poate ca doi (foşti) iubiţi să rămână măcar prieteni?

    • Traian permalink
      Aprilie 6, 2011 22:01

      Nu ! Daca s-au iubit, chiar nu se poate!!

    • Georgiana permalink*
      Aprilie 6, 2011 22:02

      Alex, foarte rare cazurile cand aceia de s’au despartit au ramas prieteni, dar totusi exista. Fireste, tine mult de educatia personajelor in cauza.
      Acelea despre care-ai pomenit tu, de le vedem la teve, mi se cam par scursuri:mrgreen:

  15. Strigo permalink
    Aprilie 6, 2011 22:17

    Am scris ceva si iar nu stiu pe unde o disparut😦

    Era ca chestia cu ramasul prieteni e cam problematica pentru noul partener, in general.

  16. Aprilie 6, 2011 22:20

    Da de pe unde s-or fi scurs, bre, „scursurile” alea?😀 Vai de ei! Aşa un circ jalnic… Ajung la vorba bunicii mele care îmi spunea că întotdeauna e bine să laşi un loc de „bună ziua”!

  17. coralie permalink
    Aprilie 6, 2011 22:23

    ufff! ce postare incitanta si ce frustrata ma simt ca tocmai azi n-am vreme de stat la taclale. multzam tie ca mi-ai prilejuit frumoase aduceri aminte, despre prima ruptura, care a fost dramatica. despre a doua ruptura, care a fost un deja-vu. despre a treia ruptura…si ultima. uppps! ma opresc aici c-asa-i sade bine unei fete cuminti.

  18. Aprilie 6, 2011 23:54

    Singura stare normală și frumoasă e îndrăgostirea. Să fii cât mai mult timp îndrăgostit. Să te reîndrăgostești…și tot așa! Doar așa merită să trăiești!
    Georgi,
    Te invităm pe noul nostru blog, Clipe de Cluj, blog de Cluj și nu numai, lansat oficial la adresa:
    http://www.clipedecluj.ro/
    Echipa Clipelor de Cluj speră să găsești lucruri interesante și frumoase. Vino să ne vezi! Poate vei fi colaborator!😉

  19. Aprilie 7, 2011 1:18

    Ma doare si o cearta din cauze minore, iti dai seama o despartire… Eu am avut marele noroc sa fiu gasita exact in momentul culminant al suferintei dupa prima iubire, de cel care a devenit vesnica mea iubire.

  20. Aprilie 7, 2011 2:32

    Nici n-ai ce sa spui.Sa-ti amintesti mereu cu placere de momentele frumoase si cu un zimbet de momentele mai putin frumoase,pentru ca le duci mereu cu tine,sint si ramin parte din tine si din ceea ce ai devenit dupa aceea.

  21. Aprilie 7, 2011 13:06

    Coralie,😀 te pup! oricum, e de bine ca esti perseverenta! asa trebe! viata’i in definitiv o incercare continua, nu?

    Mirela, fost, vazut, placut, dat binete!! Bafta muuuultaaaa! :*

    Cafeluto, eu am mai avut o incercare ratata de vreo doi ani si abia dupa aia am dat peste omul vietii, cum ii zic eu🙂 Niste norocoase, as zice!😉 sssst, sa nu ne auda, ca stii ca copchiii se pupa doar prin somn😛

    Fosile, acu imi amintesc cu placere, dar atunci i-as fi tras una in numele Tatalui!😀

Trackbacks

  1. De pe un nor « Teo Negură
  2. De pe un nor « Teo Negură

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: